Titlul I Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale
Art. 1: Normele de procedură penală şi scopul acestora
(1)Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri
judiciare în legătură cu o cauză penală.
(2)Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor
judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să
fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte
reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Art. 2: Legalitatea procesului penal
Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Art. 3: Separarea funcţiilor judiciare
(1)În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
a)funcţia de urmărire penală;
b)funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de
urmărire penală;
c)funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
d)funcţia de judecată.
(2)Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
(3)În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu
exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este
compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341
alin. (7) pct. 2 lit. c).
(4)În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng
probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
(5)Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
(6)Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi
asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară,
în condiţiile legii.
(7)Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.
Art. 4: Prezumţia de nevinovăţie
(1)Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre
penală definitivă.
(2)După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Art. 5: Aflarea adevărului
(1)Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2)Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât
şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a
probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor
prezentului cod.
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de
acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi
sub altă încadrare juridică.
Art. 7: Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
(1)Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când
există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare,
alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2)În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea
acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în
realizarea obiectului acesteia.
(3)În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după
introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării
organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
Art. 8: Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi
în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, întrun
termen rezonabil.
Art. 9: Dreptul la libertate şi siguranţă
(1)În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă.
(2)Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege.
(3)Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o
înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii
măsurii.
(4)Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod
nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz,
punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5)Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o
măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 10: Dreptul la apărare
(1)Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de
avocat.
(2)Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile
necesare pregătirii apărării.
(3)Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care
se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat
de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea
juridică a acesteia.
(4)Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de
a nu face nicio declaraţie.
(5)Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de
către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6)Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost
recunoscut de lege.
(7)Orice neexercitare a dreptului de a fi asistat de un avocat ales pe parcursul procesului penal
trebuie să fie voluntară şi neechivocă şi nu împiedică exercitarea ulterioară, oricând pe parcursul
procesului penal, a acestui drept. În cazul neexercitării dreptului de a fi asistat de un avocat ales,
suspectul sau inculpatul este informat de către organele judiciare, într-un limbaj simplu şi accesibil
acestuia, cu privire la conţinutul dreptului şi la posibilele consecinţe ale neexercitării acestuia.
Art. 11: Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private
(1)Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane.
(2)Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt
garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă
aceasta este necesară într-o societate democratică.
Art. 12: Limba oficială şi dreptul la interpret
(1)Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2)Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română.
(3)Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot
exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi,
precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa juridică este
obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin
interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei
cereri ce ţine de soluţionarea cauzei.
(4)În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în
categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.
Art. 13: Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
(1)Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la
intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în
dispoziţiile tranzitorii.
(2)Legea procesuală penală română se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul
României, cu excepţiile prevăzute de lege.
Titlul II Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal / Capitolul I Acţiunea penală
Art. 14: Obiectul şi exercitarea acţiunii penale
(1)Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
(2)Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
(3)Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.
Art. 15: Condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acesteia.
Art. 16: Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
(1)Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate
fi exercitată dacă:
a)fapta nu există;
b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c)nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e)lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f)a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a
dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile
legii;
h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i)există autoritate de lucru judecat;
j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în
condiţiile prevăzute de lege.
Art. 17: Stingerea acţiunii penale
(1)În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea
penală, în condiţiile prevăzute de lege.
(2)În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a
procesului penal.
Art. 18: Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de
nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau
inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Titlul II Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal / Capitolul II Acţiunea civilă
Art. 19: Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
(1)Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă
delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei care face obiectul acţiunii penale.
(2)Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se
constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
*) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală este
admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de
încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la
aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
(3)Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz,
de către procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în funcţie de interesele
persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.
(4)Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte
durata rezonabilă a procesului.
(5)Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
Art. 20: Constituirea ca parte civilă
(1)Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele
judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.
(11)Anterior rezolvării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a întreba persoana
vătămată dacă se constituie parte civilă şi dacă cere introducerea în cauză a părţii responsabile
civilmente, încheind un proces-verbal în acest sens.
(2)Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
(3)În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a
consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.
(4)În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată
sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând
introduce acţiunea la instanţa civilă.
(5)Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate:
a)îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b)mări sau micşora întinderea pretenţiilor;
c)solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în
natură nu mai este posibilă.
(6)În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte
civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În
cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a
procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin
încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa
va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în
care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură
comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi
cunoscute de către persoanele reprezentate.
(7)Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane,
aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept
are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.
(8)Acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii
responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de
timbru.
Art. 21: Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
(1)Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii
civile, până la rezolvarea cauzei de către procuror.
(2)Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul
penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1).
(3)Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării
judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul
intervenţiei.
(4)Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care
legea le prevede pentru inculpat.
Art. 22: Renunţarea la pretenţiile civile
(1)Partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până la terminarea
dezbaterilor în apel.
(2)Renunţarea se poate face fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată.
(3)Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă
pentru aceleaşi pretenţii.
Art. 23: Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
(1)În cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
(2)Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte,
pretenţiile părţii civile.
(3)În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii.
Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
Art. 24: Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori
(1)Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare
sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii
acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două
luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
(2)În caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea
civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz,
succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni
de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
(3)[textul din Art. 24, alin. (3) din partea 1, titlul II, capitolul II a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 10. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 25: Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
(1)Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii
civile.
(2)Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar
aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.
(3)Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
(4)[textul din Art. 25, alin. (4) din partea 1, titlul II, capitolul II a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 12. din titlul III din Legea 255/2013]
(5)În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b)
teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare
a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă
nesoluţionată acţiunea civilă.
(6)Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz,
succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea
acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori
lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2).
Art. 26: Disjungerea acţiunii civile
(1)Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină
depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Soluţionarea acţiunii civile rămâne
în competenţa instanţei penale.
(2)Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor.
(3)Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse.
(4)[textul din Art. 26, alin. (4) din partea 1, titlul II, capitolul II a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 16. din titlul III din Legea 255/2013]
(5)Încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
Art. 27: Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă
(1)Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia
pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
(2)Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot
introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa
instanţei civile.
(3)Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot
să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a
procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă în condiţiile prevăzute la alin.
(7).
(4)Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să
părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori
instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost
reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o
hotărâre, chiar nedefinitivă.
(5)În cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că
prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi
cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
(6)Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru
repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.
(7)În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în
mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de
un an.
Art. 28: Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul
penal
(1)Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care
judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă
nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
(2)Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate
de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei
care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 29: Participanţii în procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali
principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
Art. 30: Organele judiciare
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a)organele de cercetare penală;
b)procurorul;
c)judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d)judecătorul de cameră preliminară;
e)instanţele judecătoreşti.
Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii.
(1)Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune
judiciară.
(2)Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Art. 33: Subiecţii procesuali principali
(1)Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.
(2)Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe
care legea le acordă numai acestora.
Art. 34: Alţi subiecţi procesuali
În afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul,
agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe
prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul II Competenţa organelor judiciare
Art. 35: Competenţa judecătoriei
(1)Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe.
(2)Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Art. 36: Competenţa tribunalului
(1)Tribunalul judecă în primă instanţă:
a)infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282,
art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367;
b)infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane;
c)infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie,
dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
c1)infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;
c2)infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul European,
potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului
European (EPPO);
d)alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
(2)Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia
sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile
prevăzute de lege.
(3)Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Art. 37: Competenţa tribunalului militar
(1)Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul
de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2)Tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Art. 38: Competenţa curţii de apel
(1)Curtea de apel judecă în primă instanţă:
a)infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445;
b)infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale;
c)infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la
parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
*) Prin Decizia nr. 23/2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40
alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa instanţei de judecată în soluţionarea
cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori care au dobândit
un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea
se determină prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea
magistratul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia.
d)infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii
financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
e)infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi
membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
f)infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
g)infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de
Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori;
h)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2)Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
judecătorii şi de tribunale.
(3)Curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia
sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
(4)Curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Art. 39: Competenţa curţii militare de apel
(1)Curtea militară de apel judecă în primă instanţă:
a)infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de
militari;
b)infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de
militari;
c)infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la
parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe.
d)infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;
e)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2)Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele
militare.
(3)Curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare
din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de
acestea în cazurile prevăzute de lege.
(4)Curtea militară de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Art. 40: Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(1)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă
trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe.
*) Prin Decizia nr. 23/2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40
alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa instanţei de judecată în soluţionarea
cauzelor penale având ca obiect infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori care au dobândit
un grad profesional superior celui al instanţei/parchetului în care îşi desfăşoară efectiv activitatea
se determină prin raportare la instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară efectiv activitatea
magistratul cercetat, şi nu la gradul profesional superior al acestuia.
(2)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în
primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
(3)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale
definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
(4)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care
este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este
întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate
împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege.
(5)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
SECŢIUNEA 2:Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
Art. 41: Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României
(1)Competenţa după teritoriu este determinată, în ordine, de:
a)locul săvârşirii infracţiunii;
b)locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c)locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană
juridică, la momentul la care a săvârşit fapta;
d)locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
(2)Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională,
în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
(3)În cazul în care, potrivit alin. (2), o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor
instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.
(4)Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute la alin. (1), competenţa revine
instanţei mai întâi sesizate.
(5)Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe
instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
(6)Infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
(7)Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în
a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(8)Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, iar competenţa nu se poate determina potrivit alin. (1), competenţa este cea prevăzută la
alin. (4).
Art. 42: Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României
(1)Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror
circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică.
(2)Dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de
competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte
cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul
Bucureşti, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
(3)Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(4)Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
(5)Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, competenţa este cea prevăzută la alin. (1) şi (2), în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
SECŢIUNEA 3:Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor judecătoreşti
Art. 43: Reunirea cauzelor
(1)Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de
infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune.
(2)Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în
următoarele situaţii:
a)când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;
b)când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
c)când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru
buna înfăptuire a justiţiei.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt
mai multe cauze cu acelaşi obiect.
Art. 44: Competenţa în caz de reunire a cauzelor
(1)În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine,
potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi
făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea
persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate
cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
(2)Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru
făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau
încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
(3)Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa
instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după
calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele
reunite revine instanţei superioare în grad.
(4)Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile.
(5)Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente
în grad competente potrivit art. 41 şi 42.
Art. 45: Procedura de reunire a cauzelor
(1)Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate şi
din oficiu de către instanţa competentă.
(2)Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau
casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel.
(3)Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Art. 46: Disjungerea cauzelor
(1)Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune
disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2)Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea
procurorului ori a părţilor.
Art. 47: Excepţiile de necompetenţă
(1)Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii
definitive.
(2)Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3)Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată în condiţiile alin. (2).
(4)Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana
vătămată sau de către părţi.
Art. 48: Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
(1)Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne
competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea
calitate, în cazurile când:
a)fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b)s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
(2)Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu
excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1).
Art. 49: Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
(1)Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după
schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.
(2)Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu
atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
Art. 50: Declinarea de competenţă
(1)Instanţa care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate
ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.
(2)Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei,
instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite
şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa.
(3)În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele îndeplinite şi
măsurile dispuse se menţin.
(4)Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
Art. 51: Conflictul de competenţă
(1)Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi
declină competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de
instanţa ierarhic superioară comună.
(2)Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa
care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şia
declinat cea din urmă competenţa.
(3)Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi.
(4)Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă.
(5)Instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia
măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă.
(6)Instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de
urgenţă, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
(7)Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este
de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este
instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
(8)Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate
declara necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa
altor instanţe.
(9)Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi
(3).
Art. 52: Chestiunile prealabile
(1)Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar
dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care
competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2)Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de
probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
(3)Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în
procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
SECŢIUNEA 4:Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de
cameră preliminară
Art. 53: Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei
acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile
sau orice alte sesizări privind:
a)măsurile preventive;
b)măsurile asigurătorii;
c)măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
d)actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e)încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau
cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
f)procedura audierii anticipate;
g)alte situaţii expres prevăzute de lege.
Art. 54: Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei
acesteia:
a)verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b)verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de
urmărire penală;
c)soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
d)soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
SECŢIUNEA 5:Organele de urmărire penală şi competenţa acestora
Art. 55: Organele de urmărire penală
(1)Organele de urmărire penală sunt:
a)procurorul;
b)organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c)organele de cercetare penală speciale.
(2)Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi
exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.
(3)În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii:
a)supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
b)sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată;
c)exercită acţiunea penală;
d)exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
e)încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f)formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor
judecătoreşti;
g)îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
(4)Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători
specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii
speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
(5)Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi
în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(6)Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi
desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Art. 56: Competenţa procurorului
(1)Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare
şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
(2)Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le
supraveghează.
(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a)în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b)în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din
Codul penal;
c)în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
d)în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale
Anticorupţie;
e)în alte cazuri prevăzute de lege.
(4)Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod
obligatoriu, de procurorul militar.
(5)Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor
efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi
participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa
competentă potrivit art. 44.
(6)Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă
cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Art. 57: Competenţa organelor de cercetare penală
(1)Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice
infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile
art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii
infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu
prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a
pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
Art. 58: Verificarea competenţei
(1)Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.
(2)Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea
penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului
competent.
(3)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală,
trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului
competent.
Art. 59: Extinderea competenţei teritoriale
(1)Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care
se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori
poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.
(2)În cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz,
efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara
razei sale teritoriale.
Art. 60: Cazurile urgente
Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire
penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa
acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
Art. 61: Actele încheiate de unele organe de constatare
(1)Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni,
sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a)organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
b)organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor
autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul
lor;
c)organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.
(2)Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii
infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor
flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l
prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
(3)Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări
sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare
are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal.
(4)Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor
de urmărire penală.
(5)Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a
organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului
administrativ.
Art. 62: Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
(1)Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale
vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât
navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru
infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile
prevăzute la art. 61.
(2)Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de
urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
(3)În cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face
percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de
urmărire penală.
(4)Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a
organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului
administrativ.
Art. 63: Dispoziţii comune
(1)Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46, 48 şi art. 50 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător
şi în cursul urmăririi penale.
(2)Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală.
(3)Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute la art. 41 se efectuează de
către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă
legea nu dispune altfel.
(4)Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul
ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de
cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea
activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită
supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul,
competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află
organele de cercetare penală.
SECŢIUNEA 6:Incompatibilitatea şi strămutarea
Art. 64: Incompatibilitatea judecătorului
(1)Judecătorul este incompatibil dacă:
a)a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în
altă cauză;
b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele
prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c)a fost expert sau martor, în cauză;
d)este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice
procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
(2)Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între
ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177
din Codul penal.
(3)Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori
casarea hotărârii.
*) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că:
Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea
aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu
(contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie).
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră
preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
(5)Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau
netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de
atac.
(6)Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la
soluţionarea contestaţiei.
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent
şi a grefierului
(1)Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare
penală.
(2)Dispoziţiile art. 64 alin. (1) se aplică magistratului-asistent şi grefierului.
(3)Dispoziţiile art. 64 alin. (2) se aplică procurorului şi magistratului-asistent sau, după caz,
grefierului, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii
completului de judecată.
(4)Procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeaşi cauză, să exercite
funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanţă şi în
căile de atac.
(1)Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului
care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a
participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care
constituie motivul abţinerii.
(2)Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de
existenţa cazului de incompatibilitate.
(1)În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii
procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre
existenţa cazului de incompatibilitate.
(2)Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare
penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză. Este
inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
(3)Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi
grefierului.
(4)Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în
parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul
formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consemnează într-un proces-verbal sau,
după caz, în încheierea de şedinţă.
(5)Nerespectarea condiţiilor prevăzute la alin. (2)-(4) sau formularea unei cereri de recuzare
împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt
invocate într-o cerere anterioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii
de recuzare. Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în faţa căruia s-a
formulat cererea de recuzare.
(6)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa
căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor
preventive.
Art. 68: Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
(1)Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră
preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.
(2)Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se
soluţionează de un alt complet de judecată.
(3)Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată.
(4)Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
(5)Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă
apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz,
poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi
persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.
(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin.
(7)Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de
atac.
(8)Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul
aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici
din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la
instanţa ierarhic superioară.
(9)La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau
recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea
cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu
instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(91)În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru
soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia
corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi
instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul
de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa
căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(10)Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau
recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.
Art. 69: Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează
urmărirea penală
(1)Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă
procurorul care supraveghează urmărirea penală.
(2)Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care
cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să o
înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe
cursul urmăririi penale.
(3)Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu
este supusă niciunei căi de atac.
(4)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin.
Art. 70: Procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării procurorului
(1)În cursul urmăririi penale, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul
ierarhic superior. Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează acestuia, sub
sancţiunea inadmisibilităţii.
(2)Inadmisibilitatea se constată de procurorul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(3)Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, prin ordonanţă care nu este
supusă niciunei căi de atac.
(4)În cursul urmăririi penale, procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare
la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.
(5)În cazul declaraţiei de abţinere, dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, procurorul ierarhic superior stabileşte în ce
măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
(7)Atunci când procedura se desfăşoară în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a
judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, declaraţia de abţinere sau cererea
de recuzare a procurorului care participă la şedinţa de judecată se adresează acestora, sub
sancţiunea inadmisibilităţii. Inadmisibilitatea se constată de judecătorul sau, după caz, de
completul de judecată în faţa căruia s-a formulat.
(8)Abţinerea sau recuzarea procurorului care participă la şedinţa de judecată se soluţionează de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul
de judecată în faţa căruia a fost ridicată, în camera de consiliu, în cel mult 24 de ore. Dacă se
apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, se pot efectua orice verificări şi pot fi ascultaţi
subiecţii procesuali principali, părţile şi procurorul care se abţine sau a cărui recuzare se solicită.
(9)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării procurorului care participă la şedinţa de judecată,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, completul de
judecată va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
(10)Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de
atac.
Art. 71: Temeiul strămutării
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă
la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau,
după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din
circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor
instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există
pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară
competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel,
prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel
competentă fiind aplicabile.
Art. 72: Cererea de strămutare şi efectele acesteia
(1)Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.
(2)Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea
temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.
(3)La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
(4)În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
(5)Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel
competente împreună cu înscrisurile anexate.
(6)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la
preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul
fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa
ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei
strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile
se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
(7)În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă
cerere pentru aceleaşi motive.
(8)Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.
Art. 73: Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
(1)Soluţionarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică, cu participarea procurorului, în
cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.
(2)Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru
încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru
soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul
fixat pentru soluţionarea cererii.
(3)În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune
expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora.
(4)Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii. În cazul în care inculpatul se află în
stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de
apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că
prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea cererii.
(5)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părţii care a
formulat cererea de strămutare, celorlalte părţi prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul
a formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.
Art. 74: Soluţionarea cererii
(1)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de
strămutare prin sentinţă.
(2)În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune
strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea,
iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu
instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.
(3)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se
menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza.
(4)Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi
înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
(5)Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei,
hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
(6)Sentinţa prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.
(1)După strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele
corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza.
(2)Prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.
(3)Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se
efectuează de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit
dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a strămutat
cauza, cu excepţia situaţiei în care aceasta nu mai este competentă.
(4)În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în
caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa
corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a
strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.
Art. 76: Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei
(1)Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(2)Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de apel
competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se va
emite rechizitoriul.
(3)Dispoziţiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.
(4)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea în
camera de consiliu, în termen de 15 zile.
(5)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere
motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad
cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în
cazul în care se va emite rechizitoriul.
(6)Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă
soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.
(7)În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în
aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul III Subiecţii procesuali principali şi drepturile acestora
Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.
Art. 78: Drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Art. 79: Persoana vătămată
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numeşte
persoană vătămată.
Art. 80: Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
(1)În situaţia în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese
contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal.
În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna
desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă,
respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea
sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de
3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi
prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de
care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele
reprezentate.
(2)Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora.
(1)În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a)dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
a1)dreptul de a fi informată cu celeritate despre împrejurarea că persoana aflată în arest, urmărită
penal sau condamnată pentru infracţiunea care o afectează este eliberată sau a evadat din detenţie,
precum şi cu privire la orice măsuri relevante adoptate pentru protecţia sa în caz de eliberare sau
evadare a autorului infracţiunii;
b)dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de
a pune concluzii;
c)dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d)dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la
cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;
e)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f)dreptul de a fi ascultată;
g)dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
g1)dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine
sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de
comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea drepturilor
persoanei vătămate;
g2)dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de
netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;
h)dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i)dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j)alte drepturi prevăzute de lege.
(2)Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal
trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia
în calitate de martor.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul IV Inculpatul şi drepturile acestuia
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal şi se
numeşte inculpat.
Art. 83: Drepturile inculpatului
În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a)dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă
refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea
vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1)dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a
acesteia;
b)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c)dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d)dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii
şi de a pune concluzii;
e)dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f)dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine
sau nu poate comunica în limba română;
g)dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1)dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h)alte drepturi prevăzute de lege.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul V Partea civilă şi drepturile acesteia
(1)Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul
penal şi se numeşte parte civilă.
(2)Au calitatea de parte civilă şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal.
Art. 85: Drepturile părţii civile
(1)În cursul procesului penal, partea civilă are drepturile prevăzute la art. 81.
(2)Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul
acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi cauză.
(3)Dispoziţiile art. 80 se aplică în mod corespunzător în cazul în care există un număr foarte mare
de părţi civile.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul VI Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia
Art. 86: Partea responsabilă civilmente
Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime
sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să
răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
Art. 87: Drepturile părţii responsabile civilmente
(1)În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.
(2)Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii
civile.
Titlul III Participanţii în procesul penal / Capitolul VII Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea
(1)Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în
condiţiile legii.
(2)Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:
a)soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;
b)martorul citat în cauză, cu excepţia celui care s-a prevalat, în condiţiile art. 117 alin. (1), de
dreptul de a nu da declaraţii;
c)cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;
d)o altă parte sau un alt subiect procesual.
(3)Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a
subiecţilor procesuali principali.
(4)Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi
de acelaşi avocat.
Art. 89: Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
(1)Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul
urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt
obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin
unul dintre avocaţi este prezent.
(11)Suspectul sau inculpatul poate să nu îşi exercite dreptul de a fi asistat de un avocat ales.
Neexercitarea acestui drept de către suspect sau inculpat trebuie să fie voluntară şi neechivocă,
poate fi adusă la cunoştinţa organului judiciar oral sau în scris şi nu împiedică exercitarea
ulterioară, oricând pe parcursul procesului penal, a dreptului de a fi asistat de un avocat ales.
(12)Dacă suspectul sau inculpatul nu îşi exercită dreptul de a fi asistat de către un avocat ales în
condiţiile prevăzute la alin. (11), organul judiciar îl informează, într-un limbaj simplu şi accesibil,
asupra conţinutului dreptului prevăzut la art. 83 lit. c), asupra posibilelor consecinţe ale
neexercitării acestuia, precum şi asupra posibilităţii de a-şi exercita ulterior, oricând pe parcursul
procesului penal, dreptul de a fi asistat de către un avocat ales.
(13)Decizia suspectului sau a inculpatului privind neexercitarea dreptului de a fi asistat de un
avocat, caracterul voluntar şi neechivoc al acesteia, precum şi informarea prevăzută la alin. (12) se
consemnează în scris de către organul judiciar.
(2)Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se
confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de
pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu
încălcarea prezentului alineat se exclud.
Art. 90: Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică este obligatorie:
a)când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru
educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura
de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b)în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea;
c)în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani.
Art. 91: Avocatul din oficiu
(1)În cazurile prevăzute în art. 90, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(2)În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte
nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată
exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui
avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile
necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un
proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă. În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este
obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea
sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale,
instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un
termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
(3)Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul
judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză.
(4)Delegaţia apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
(5)Dacă la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. (2), cauza se
amână.
Art. 92: Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului
(1)În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia:
a)situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap.
IV din titlul IV;
b)percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.
(2)Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării
actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3)Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există
dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile alin. (2).
(4)Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei
persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii.
(5)În cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevăzută la alin. (2) se poate face şi
după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează să fie
percheziţionată.
(6)În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de
urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar
actul este semnat şi de avocat.
(7)În cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte
actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze
plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.
(8)Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare
pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective.
Art. 93: Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente
(1)În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile
civilmente are dreptul să fie încunoştinţat în condiţiile art. 92 alin. (2), să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a
formula cereri şi a depune memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
(2)Avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul
prevăzut la art. 92 alin. (8).
(3)În cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile
civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită
personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului.
(4)Asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau când persoana vătămată
sau partea civilă este victima uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 197, 199, 209-2161, 218,
2181, 219, 2191, 221, 222 şi 223 din Codul penal.
(5)Când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru
desemnarea unui avocat din oficiu.
Art. 94: Consultarea dosarului
(1)Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea
dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod
abuziv.
(2)Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau
informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
(3)În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen
rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală.
(4)În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin
aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a
acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.
(5)În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul
datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.
(6)În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii
sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.
(7)În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg
materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi
şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.
(8)Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părţilor şi al
subiecţilor procesuali principali de a consulta dosarul.
Art. 95: Dreptul de a formula plângere
(1)Avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339.
(2)În situaţiile prevăzute la art. 89 alin. (2), art. 92 alin. (2) şi art. 94, procurorul ierarhic superior
este obligat să rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult
48 de ore.
În cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi
reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca
fiind necesară de procuror, judecător sau instanţa de judecată, după caz.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul I Reguli generale
Art. 97: Proba şi mijloacele de probă
(1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
(2)Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:
a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b)declaraţiile persoanei vătămate;
c)declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d)declaraţiile martorilor;
e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de
probă;
f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
(3)Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
Art. 98: Obiectul probaţiunii
Constituie obiect al probei:
a)existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b)faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c)faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d)orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
(1)În acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii
civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.
(2)Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi
dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
(3)În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor
judiciare administrarea de probe.
Art. 100: Administrarea probelor
(1)În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în
favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2)În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.
(3)Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.
(4)Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci
când:
a)proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
b)se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;
c)proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
d)proba este imposibil de obţinut;
e)cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
f)administrarea probei este contrară legii.
Art. 101: Principiul loialităţii administrării probelor
(1)Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
(2)Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi
aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia
se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode
sau tehnici de ascultare.
(3)Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să
provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii
unei probe.
Art. 102: Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
(1)Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul
procesului penal.
(2)Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta
a fost administrată determină excluderea probei, precum şi înlăturarea din dosarul cauzei a
mijlocului de probă corespunzător probei excluse.
(4)Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod
nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
(5)[textul din Art. 102, alin. (5) din partea 1, titlul IV, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 62. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 103: Aprecierea probelor
(1)Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2)În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa
are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3)Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale
colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul II Audierea persoanelor
Art. 104: Persoanele audiate în cursul procesului penal
În cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane:
suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi
experţii.
Art. 105: Audierea prin interpret
(1)Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba
română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau
ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii.
(2)În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau
dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei
persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua
audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
(3)Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei
persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situaţie
comunicarea se poate face şi în scris.
(4)În cazuri excepţionale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin
limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la
alin. (3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispoziţiile
alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 106: Reguli speciale privind ascultarea
(1)Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă
sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la
ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca
persoana să fie consultată de un medic.
(2)Persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de deţinere prin videoconferinţă, în cazuri
excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a
procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
(3)În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana audiată se află în vreuna dintre situaţiile
prevăzute la art. 90, ascultarea nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului la locul de
deţinere.
SECŢIUNEA 2:Audierea suspectului sau a inculpatului
Art. 107: Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului
(1)La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului
cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi
prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia,
locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt
proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română
ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale.
(2)Întrebările prevăzute la alin. (1) se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul
judiciar consideră necesar.
Art. 108: Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
(1)Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în
mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.
(2)Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83,
precum şi următoarele obligaţii:
a)obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b)obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se
atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima
adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
(3)În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la
cunoştinţă drepturile şi obligaţiile prevăzute la alin. (2). Aceste drepturi şi obligaţii i se comunică
şi în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un
proces-verbal.
(4)Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul
urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii
posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii
învinuirii.
Art. 109: Modul de ascultare
(1)După îndeplinirea dispoziţiilor art. 107 şi 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot
ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i
se pot pune întrebări.
(2)Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul
audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze
însemnări şi notiţe proprii.
(3)În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la
oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
Art. 110: Consemnarea declaraţiilor
(1)Declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declaraţie se
consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se
menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării.
(2)Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă
suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în
finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.
(3)Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează
acest lucru în declaraţia scrisă.
(4)Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea
suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele
completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei
vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi
de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret.
(5)În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru
care înregistrarea nu a fost posibilă.
SECŢIUNEA 3:Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente
Art. 111: Modul de audiere a persoanei vătămate
(1)La începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările
prevăzute la art. 107, care se aplică în mod corespunzător.
(2)Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii:
a)dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se
desemna un avocat din oficiu;
b)dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c)dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în
condiţiile prevăzute de lege;
d)dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e)obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f)obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă;
g)[textul din Art. 111, alin. (2), litera G. din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 3 a fost
abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102, punctul 71. din titlul III din Legea 255/2013]
(3)Dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art. 110 se aplică în mod corespunzător.
(4)În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice
audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
(5)Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate
să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia.
(6)În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa
unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar dispune una sau mai multe dintre
următoarele măsuri, fără a aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi
intereselor părţilor:
a)audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop;
b)audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în
consilierea victimelor;
c)audierea acestora, cât şi eventuala lor reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest
lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei
desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor;
d)audierea acestora prin videoconferinţă sau alte mijloace tehnice de comunicare la locul unde
beneficiază de măsura de protecţie a cazării temporare.
(7)Audierea şi, după caz, reaudierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate
care au fost victime ale infracţiunilor prevăzute la art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191
, 221, 222, 223 şi 374 din Codul penal, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor
comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar se efectuează numai de către o persoană
de acelaşi sex cu persoana vătămată. Dacă acest lucru nu este posibil, fără a aduce atingere bunei
desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor, audierea acestor persoane vătămate
şi, după caz, reaudierea lor poate fi realizată de o persoană care nu este de acelaşi sex cu
persoana vătămată, cu acordul avocatului şi al unui psiholog sau al altui specialist în consilierea
victimelor.
(8)Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice
audio-video este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea video nu este posibilă,
înregistrarea se realizează în toate cazurile prin mijloace tehnice audio.
(81)Audierea persoanei vătămate în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre
părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat
minorul spre creştere şi educare, precum şi în prezenţa unui psiholog, stabilit de organul judiciar.
Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(82)Dacă persoanele prevăzute la alin. (81) nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect,
inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori
există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în
prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de
exerciţiu, precum şi în prezenţa unui psiholog, stabiliţi de organul judiciar. Psihologul va oferi
consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(83)În cazul în care audierea persoanei vătămate minor vizează activitatea instituţiei căreia îi
este încredinţat spre creştere şi educare, se înlocuieşte reprezentantul acestei instituţii cu
reprezentantul autorităţii tutelare sau cu o rudă cu capacitate deplină de exerciţiu, precum şi cu
un psiholog, stabiliţi de organul judiciar. Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului
pe toată durata procedurilor judiciare.
(9)Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire
la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va
realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.
(10)Declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar
dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.
Art. 112: Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
(1)Audierea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor art. 111
alin. (1), (3) şi (4), care se aplică în mod corespunzător.
(2)Părţii civile, precum şi părţii responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţă
următoarele drepturi:
a)dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se
desemna un avocat din oficiu;
b)dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c)dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în
legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 113: Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
(1)Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor
ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii sau în cazul în care
eliberarea sau evadarea autorului infracţiunii poate pune în pericol viaţa privată sau demnitatea
persoanei vătămate, a părţii civile ori a martorului ameninţat sau vulnerabil sau poate cauza
acestora un prejudiciu, indiferent de natura şi întinderea acestuia, organul de urmărire penală
dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă dispoziţiile prevăzute la art. 126 şi
127, care se aplică în mod corespunzător.
(2)Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă
de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de
persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării,
victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o infracţiune din cauza
prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu
caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi victimele care au suferit un
prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.
(3)Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute la alin.
(2), organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de protecţie care pot fi luate,
conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea persoanei vătămate sau a părţii
civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în scris şi se semnează de către aceasta, în
prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.
(4)Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru
desfăşurarea procesului penal.
(5)La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal
şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care
organul judiciar decide motivat în sens contrar.
(6)Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive
pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.
SECŢIUNEA 4:Audierea martorilor
Art. 114: Persoanele audiate ca martor
(1)Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
(2)Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii:
a)de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
b)de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;
c)de a spune adevărul.
(3)Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de
reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi
împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
(4)Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul
art. 61 şi 62.
Art. 115: Capacitatea de a fi martor
(1)Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a
subiecţilor procesuali principali.
(2)Persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi
martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să
relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
(3)Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar
dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.
Art. 116: Obiectul şi limitele declaraţiei martorului
(1)Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul
probaţiunii în cauza în care a fost citat.
(2)Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea
credibilităţii sale.
(3)Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori
confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.
(4)Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci
când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci
când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau
confidenţialitatea.
(5)[textul din Art. 116, alin. (5) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 4 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 73. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 117: Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
(1)Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a)soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului
sau inculpatului;
*) Prin Decizia nr. 175/2022, Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi
constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală,
care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu
suspectul sau inculpatul, este neconstituţională.
b)persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
c)persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau acelora dintre părinţi şi
copii, dacă dovedesc că au convieţuit sau convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul.
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia
legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b), care exclude de la dreptul de a refuza să
fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre
soţi, este neconstituţională.
(2)După îndeplinirea dispoziţiilor art. 119, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la
alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.
(3)Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt
aplicabile dispoziţiile art. 120 şi 121.
(4)Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre
suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi
suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă.
Art. 118: Dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare
(1)Martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar
incrimina. Organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoştinţă acest drept înainte de fiecare
audiere, în condiţiile art. 120.
(2)Probele obţinute cu încălcarea prevederilor alin. (1) nu pot fi folosite împotriva martorului în
niciun proces penal. Dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
(3)Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau,
ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele
judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală
anterioară.
(4)Dacă martorul se prezintă la audiere însoţit de un avocat, acesta poate asista la audiere.
Art. 119: Întrebările privind persoana martorului
(1)Dispoziţiile art. 107 se aplică în mod corespunzător în cazul audierii martorului.
(2)Martorului i se comunică obiectul cauzei, faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea
cărora a fost propus ca martor şi apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soţ al
suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă a
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii ori se află în relaţii de
prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma
săvârşirii infracţiunii.
(3)Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când faţă de acesta s-a
dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate.
Art. 120: Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
(1)După depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne, martorului i se aduc la
cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii:
a)dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea cheltuielilor
prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege;
b)obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c)obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este
citat, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune
împotriva sa sancţiunea prevăzută la art. 283 alin. (4);
d)obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte
infracţiunea de mărturie mincinoasă;
e)dreptul de a nu declara fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina.
(2)Despre aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la alin. (1) se face
menţiune în cuprinsul declaraţiei.
Art. 121: Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
(1)În cursul urmăririi penale şi judecăţii, după îndeplinirea dispoziţiilor art. 119, organul de
urmărire penală şi preşedintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a
declaraţiei solemne.
(2)Organul de urmărire penală şi preşedintele completului îl întreabă pe martor dacă doreşte să
depună jurământ religios sau declaraţie solemnă.
(3)Textul jurământului este următorul: "Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din
ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Referirea la divinitate din formula jurământului se
schimbă în funcţie de credinţa religioasă a martorului.
(4)În timpul depunerii jurământului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasă, martorul ţine
mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.
(5)În cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este următorul:
"Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu."
(6)Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător în procedura audierii anticipate, în
faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Art. 122: Modul de audiere a martorului
(1)Fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori.
(2)Martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt
pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.
(3)Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori
alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare
pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
Art. 123: Consemnarea declaraţiilor
(1)Consemnarea declaraţiilor se face potrivit dispoziţiilor art. 110, care se aplică în mod
corespunzător.
(2)În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau
audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres
aceasta şi înregistrarea este posibilă.
Art. 124: Cazurile speciale de audiere a martorului
(1)Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi,
a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre
creştere şi educare, precum şi în prezenţa unui psiholog, stabilit de organul judiciar. Psihologul
va oferi consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(2)Dacă persoanele arătate la alin. (1) nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat,
persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există
suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa
unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, precum
şi în prezenţa unui psiholog, stabiliţi de organul judiciar. Psihologul va oferi consiliere de
specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(21)În cazul în care audierea martorului minor vizează activitatea instituţiei căreia îi este
încredinţat spre creştere şi educare, se înlocuieşte reprezentantul acestei instituţii cu
reprezentantul autorităţii tutelare sau cu o rudă cu capacitate deplină de exerciţiu, precum şi cu
un psiholog, stabiliţi de organul judiciar. Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului
pe toată durata procedurilor judiciare.
(3)[textul din Art. 124, alin. (3) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 4 a fost abrogat la
09-mar-2023 de Art. 1, punctul 4. din Legea 51/2023]
(4)Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării
psihice a acestuia.
(5)Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică
obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să
spună adevărul.
(6)[textul din Art. 124, alin. (6) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 4 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 77. din titlul III din Legea 255/2013]
(7)[textul din Art. 124, alin. (7) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 4 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 77. din titlul III din Legea 255/2013]
SECŢIUNEA 5:Protecţia martorilor
SUBSECŢIUNEA 1:Protecţia martorilor ameninţaţi
Art. 125: Martorul ameninţat
În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea,
bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar
putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a
declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi
dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.
Art. 126: Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
(1)În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat,
procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a)supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
b)însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
c)protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa;
d)audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de
transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
(2)Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a
uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.
(3)În cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia
martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate
într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de
confidenţialitate.
(4)Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de
protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
(5)Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au
determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată,
încetarea acestora.
(6)Judecătorul de cameră preliminară, în termen de 15 zile de la primirea dosarului, iar
instanţa de judecată, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, precum şi înainte de fiecare
audiere a unui martor care beneficiază de o măsură de protecţie dintre cele prevăzute la alin.
(1), verifică din oficiu dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea acesteia şi
dispune prin încheiere, după caz, menţinerea sau încetarea măsurii. Prevederile art. 128 alin.
(4)-(6) şi alin. (7) teza întâi se aplică în mod corespunzător.
(6)[textul din Art. 126, alin. (6) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 5, subsectiunea 1
a fost abrogat la 03-aug-2019 de Actul din Decizia 248/2019]
(7)Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de
cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie
prevăzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.
(8)Măsurile de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se comunică autorităţii desemnate cu
punerea în executare a măsurii.
Art. 127: Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii
În cursul judecăţii, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa dispune
aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a)supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
b)însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
c)nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului;
d)ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul
mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte
măsuri nu sunt suficiente;
e)protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va
depune mărturie.
Art. 128: Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii
(1)Instanţa dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu, la cererea procurorului, a
martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.
(2)Propunerea formulată de procuror cuprinde:
a)numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată şi faţă de care se doreşte
dispunerea măsurii de protecţie;
b)motivarea concretă a gravităţii pericolului şi a necesităţii măsurii.
(3)Atunci când cererea este formulată de celelalte persoane prevăzute la alin. (1), instanţa
poate dispune ca procurorul să efectueze de urgenţă verificări cu privire la temeinicia cererii
de protecţie.
(4)Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat
cererea.
(5)Participarea procurorului este obligatorie.
(6)Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac.
(7)Încheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de
confidenţialitate. Dacă protecţia martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a
hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
(8)Măsurile de protecţie prevăzute la art. 127 lit. a) şi b) se comunică autorităţii desemnate de
lege cu punerea în executare a măsurilor.
Art. 129: Audierea martorului protejat
(1)În situaţiile prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d), audierea martorului se
poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în
locul unde se află organul judiciar.
(2)[textul din Art. 129, alin. (2) din partea 1, titlul IV, capitolul II, sectiunea 5, subsectiunea 1
a fost abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102, punctul 79. din titlul III din Legea 255/2013]
(3)Subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului
audiat în condiţiile alin. (1). Organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la
identificarea martorului.
(4)Declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă
integral în formă scrisă.
(5)În cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după
caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea
martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de
acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de
confidenţialitate.
(6)În cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului de
judecată.
(7)Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul
parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se
păstrează în condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul
urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu
dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
SUBSECŢIUNEA 2:Protecţia martorilor vulnerabili
Art. 130: Martorul vulnerabil
(1)Procurorul sau, după caz, instanţa poate decide acordarea statutului de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
a)martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b)martorului minor.
(2)Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul şi instanţa pot dispune
măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) şi d) sau, după caz, art. 127 lit. b)-e),
care se aplică în mod corespunzător. Distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
(3)Dispoziţiile art. 126 şi 128 se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 6:Confruntarea
(1)Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză,
se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
(2)Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora
declaraţiile date anterior se contrazic.
(3)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele
confruntate să îşi pună reciproc întrebări.
(4)Întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul III Identificarea persoanelor şi a obiectelor
Art. 132: Scopul şi obiectul măsurii
(1)Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării
împrejurărilor cauzei.
(2)Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare
penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii.
Art. 133: Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
(1)După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face
identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice.
(2)Audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a
împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai
participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori
dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
Art. 134: Identificarea persoanelor
(1)Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane
necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea.
(2)Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în situaţia identificării persoanelor
după fotografii.
(3)Identificarea se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă
pe cea care le identifică.
(4)Desfăşurarea activităţii de identificare a persoanelor, precum şi declaraţiile persoanei care face
identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal.
(5)Procesul-verbal trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 135 alin. (2), numele,
prenumele şi adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror
fotografii au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele şi prenumele persoanei
identificate, precum şi ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus efectuarea identificării de
persoane.
(6)În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală consideră necesar,
activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată
procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
Art. 135: Identificarea obiectelor
(1)Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face
identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate,
persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele.
(2)Desfăşurarea activităţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile persoanei care face
identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la:
ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a
început şi ora la care s-a terminat activitatea, cu menţionarea oricărui moment de întrerupere,
numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi prenumele
persoanei care face identificarea, descrierea amănunţită a obiectelor identificate.
(3)În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea
de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo.
Înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi
folosită ca mijloc de probă.
Art. 136: Alte identificări
Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale se dispune
şi se efectuează cu respectarea procedurii prevăzute la art. 134.
Art. 137: Pluralitatea de identificări
(1)În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau acelaşi
obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care
au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
(2)Dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor
persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă
identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare,
respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul IV Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Art. 138: Dispoziţii generale
(1)Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a)interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b)accesul la un sistem informatic;
c)supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d)localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e)obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f)reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g)utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h)participarea autorizată la anumite activităţi;
i)livrarea supravegheată;
j)obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
(2)Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea,
accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem
informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
(3)Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc
de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe
specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
(4)Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori
aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor,
cu ajutorul unui program informatic.
(5)Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o
formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine
executarea unei funcţii de către un sistem informatic.
(6)Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor,
observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
(7)Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care
determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
(8)Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice,
a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
(9)Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile
prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate
sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi
financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de
înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei
persoane.
(10)Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei
persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni.
(11)Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare
laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de
înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este
victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri sau
substanţe dopante, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar
competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă.
(12)Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit
intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o
suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu
autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării
persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.
(13)Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit.
a)-d).
Art. 139: Supravegherea tehnică
(1)Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele
prevăzute la alin. (2);
b)măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau
gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale
prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de
droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni
ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al
materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede,
timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul
infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de
evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor
de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul
altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
*) Decizia nr. 15/2024 - ICCJ admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte că infracţiunea de
delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi
încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.
(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane,
constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au
purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise
de lege.
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 139
alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc
înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care
presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate
cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
(4)Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul
supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă
că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori
inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal,
urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat,
de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea
avocatului.
Art. 1391: Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii
Indice
(1)Înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite
ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii
privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au
fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări.
(2)Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza
acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se
verifică, după caz:a) în procedura de cameră preliminară;b) în procedura plângerii împotriva
soluţiei de clasare, în condiţiile art. 341 alin. (7);c) în procedura prevăzută la art. 1392.
(3)În cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori, după caz,
judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepţii cu privire la înregistrările rezultate
din activităţile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
vederea verificării legalităţii acestor activităţi şi transmite dosarul cauzei, împreună cu cererile şi
excepţiile formulate. Până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
procedura de cameră preliminară ori, după caz, cea de soluţionare a plângerii împotriva soluţiei de
clasare se suspendă.
(4)După înregistrarea sesizării, dosarul este repartizat aleatoriu unui judecător de cameră
preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesta fixează termen de soluţionare în camera
de consiliu şi dispune citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi încunoştinţarea procurorului.
(5)Judecătorul care a autorizat activităţile specifice culegerii de informaţii prevăzute la alin. (1) nu
poate participa la soluţionarea sesizării privind legalitatea acestora.
(6)Ţinând seama de cererile şi excepţiile formulate şi luând concluziile procurorului, precum şi ale
părţilor şi persoanei vătămate, dacă sunt prezente, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, prin încheiere, asupra legalităţii activităţilor din care au
rezultat înregistrările, în raport cu dispoziţiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate şi
pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de
probă. Prevederile art. 345 alin. (11) şi (12) se aplică în mod corespunzător.
(7)Împotriva încheierii prevăzute la alin. (6), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot formula
contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare.
(8)Contestaţia se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile alin. (4)-(6), precum şi cele ale art. 347 alin. (4)
aplicându-se în mod corespunzător.
(9)După rămânerea definitivă, încheierea se comunică de îndată judecătorului de cameră
preliminară care a dispus sesizarea.
(10)Constatarea nelegalităţii autorizării sau a modului de punere în executare a activităţilor
specifice culegerii de informaţii din care au rezultat înregistrări atrage aplicarea dispoziţiilor art. 102 alin. (3).
Art. 1392: Plângerea împotriva unei activităţi specifice culegerii de informaţii
Indice
(1)Orice persoană vizată de o activitate specifică culegerii de informaţii prevăzută la art. 1391 alin.
(1) şi care nu a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal, precum şi inculpatul faţă de
care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea pot formula plângere cu privire la
legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza
acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate.
(2)După încetarea activităţilor autorizate, procurorul informează, în scris, persoana prevăzută la
alin. (1) cu privire la activităţile din care au rezultat înregistrările folosite ca mijloace de probă în
procesul penal. Dispoziţiile art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 1451 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
(3)Termenul de formulare a plângerii este de 20 de zile, dispoziţiile art. 1451 alin. (3) aplicându-se
în mod corespunzător.
(4)Plângerea se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de un judecător de
cameră preliminară. Dispoziţiile art. 1451 alin. (5) şi (6) şi ale art. 1391 alin. (5) se aplică în mod
corespunzător.
(5)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra legalităţii activităţilor din care au rezultat
înregistrările, prin încheiere definitivă, în raport cu dispoziţiile legale în temeiul cărora acestea au
fost autorizate şi pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte
mijloace de probă. Prevederile art. 1451 alin. (8) şi (9) se aplică în mod corespunzător.
Art. 140: Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
(1)Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de
zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat
cererea.
(2)Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică
care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se
dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea
faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere,
dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate
pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea
măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii.
Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(3)Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în
camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.
(4)În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune,
prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică.
Întocmirea minutei este obligatorie.
(5)Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:
a)denumirea instanţei;
b)data, ora şi locul emiterii;
c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
d)indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e)perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f)numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia,
dacă sunt cunoscute;
g)indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de
identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date
cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
h)în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea
privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a
activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice;
i)semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(6)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 139 şi prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere,
respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice.
(7)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de
supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
(8)O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori sau
descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(9)La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea
interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări
efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează
obiectul cercetării. Dispoziţiile alin. (1)-(8) se aplică în mod corespunzător.
Art. 141: Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
(1)Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere
tehnică atunci când:
a)există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce
la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune
în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi
b)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2).
(2)Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).
(3)Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii,
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării
măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere
tehnică efectuate şi dosarul cauzei.
(4)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile
prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere,
pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
(5)Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic,
procurorul poate dispune, prin ordonanţă:
a)realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;
b)suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea
informaţiilor conţinute de acestea.
(6)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile
prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor
obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un procesverbal
în acest sens.
(7)Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de
drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.
(8)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de
procuror nu este supusă căilor de atac.
Art. 142: Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
(1)Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată
de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.
(11)Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de
cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice
şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor
colectate.
(2)Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu
procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele
competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
(3)Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au
obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
(4)Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei
mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre
aceasta judecătorul care a emis mandatul.
(5)Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă
din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(6)Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul
cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în
alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu
asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit
poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea
privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei,
acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
*) Prin Decizia nr. 64/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite sesizarea prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi stabileşte
următoarele:
Punerea la dispoziţie a infrastructurii necesare, de către Centrul Naţional de Interceptare a
Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, în sensul asigurării condiţiilor tehnice
pentru punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, nu reprezintă o activitate de punere
în executare a mandatului de supraveghere tehnică, conform art. 142 din Codul de procedură
penală.
(1)Orice persoană autorizată care realizează activităţi de supraveghere tehnică, în baza prezentei
legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activităţile de
supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat
eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
(2)Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică,
în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând şi o semnătură
electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare
acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel
responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise.
(3)Orice persoană autorizată care primeşte date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, în
baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această
integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea
neambiguă a persoanei autorizate.
(4)Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru
securitatea şi integritatea acestor date.
Art. 143: Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
(1)Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate
de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc
fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor,
datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică,
numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi,
după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.
(2)La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul
activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la
sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea
acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică
şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la
dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.
(21)Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice
care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea
datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta,
utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de
servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate,
aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor.
(3)Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt
transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra
confidenţialitatea.
(4)Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce
formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate
de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează
mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale
sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările,
dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat
pentru autenticitate de către procuror.
(5)După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi
libertăţi despre activităţile efectuate.
Art. 144: Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
(1)Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în
cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăşi 30
de zile.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin
încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
(3)Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi
faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio
sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile.
Art. 145: Informarea persoanei supravegheate
(1)În cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează în
scris pe fiecare persoană supravegheată despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost dispusă în
privinţa sa.
(2)În termen de 20 de zile de la primirea informării scrise prevăzute la alin. (1), persoana
supravegheată are dreptul de a solicita procurorului să îi aducă la cunoştinţă conţinutul proceselorverbale
în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate, precum şi să îi
asigure ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor
rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.
(3)Procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, efectuarea
informării scrise sau prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de
supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a)perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b)punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c)dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Art. 1451: Plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică
Indice
(1)După rezolvarea cauzei de către procuror, orice persoană cu privire la care s-a dispus sau
confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu a dobândit în acea cauză calitatea de
parte, precum şi inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau
clasarea pot formula plângere împotriva măsurii şi a modului de punere în executare a
acesteia.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(2)Îndată după rezolvarea cauzei, procurorul încunoştinţează în scris persoana supravegheată cu
privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare ori de renunţare la urmărirea penală.
(3)Termenul de exercitare a plângerii este de 20 de zile şi curge, după caz:
a)de la data primirii încunoştinţării scrise prevăzute la alin. (2), când informarea scrisă prevăzută la
art. 145 alin. (1) şi, după caz, prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile
de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc înainte de rezolvarea cauzei;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) sau, după caz, de la data
prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a
proceselor-verbale de redare, când aceasta are loc după rezolvarea cauzei.
(4)Plângerea se adresează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar
reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(5)Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă instanţei competente şi se
consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(6)Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului şi cu citarea
petentului.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(7)Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea măsurii de supraveghere tehnică,
precum şi a modului de punere în executare a acesteia în raport cu dispoziţiile art. 139 şi art. 140-144, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte
mijloace de probă.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(8)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere
motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac, putând dispune următoarele soluţii:
a)respinge plângerea ca inadmisibilă dacă este formulată cu încălcarea alin. (1), ca tardivă dacă
este formulată cu încălcarea alin. (3) sau ca neîntemeiată;
b)admite plângerea şi constată nelegalitatea măsurii de supraveghere tehnică, dacă aceasta a fost
dispusă, confirmată, prelungită ori, după caz, pusă în executare în mod nelegal.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-
verbale de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
(9)În cazul admiterii plângerii, judecătorul dispune distrugerea datelor şi a înregistrărilor
rezultate din activităţile de supraveghere tehnică nelegal efectuate. Procurorul distruge
probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens, care se depune la dosarul
cauzei.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. II:
"(1)Dispoziţiile art. 1451 alin. (1) şi (4)-(9) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi măsurilor de supraveghere tehnică
dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a prezentei legi, dacă
acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, ori au fost dispuse şi puse în
executare între această dată şi data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti
definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1)
pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge:
a)de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)
din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, prezentarea
conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselorverbale
de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia;
b)de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, de la data prezentării conţinutului
suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi."
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. III:
"(1)Persoanele faţă de care, începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, s-au pus în executare măsuri de
supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior
intrării în vigoare a prezentei legi, pot exercita acţiunea în despăgubiri prevăzută la art. 5391 din
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare,
în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Caracterul nelegal al măsurilor de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1) se dovedeşte prin
încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară
sau, după caz, prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată."
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. IV:
"(1)Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la data de 12
mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate
sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.
(2)În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă
anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."
Art. 146: Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
(1)Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în
termenul legal prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de îndată
despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei
certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidenţialităţii.
(3)Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei
sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă,
suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul
instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
Art. 1461: Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
Indice
(1)Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate se poate dispune de judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la
tranzacţiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane
care este bănuită că realizează asemenea operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul,
dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
b)măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute
ori gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2)Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o
durată de cel mult 30 de zile de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit
propunerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).
(3)Dispoziţiile art. 140 alin. (2)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(4)Mandatul prin care este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ce urmează a
fi efectuate poate fi prelungit în condiţiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăşi, în
aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, 6 luni.
(5)În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului în condiţiile alin. (1) sau (2) ar
conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor
ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), procurorul poate dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile
financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod
corespunzător.
(6)Este interzisă obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare dintre avocat şi suspect, inculpat
sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul
săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(7)instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare sunt obligate
să predea înscrisurile sau informaţiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în
autorizaţia emisă de procuror.
(8)Dispoziţiile art. 145 şi 1451 se aplică în mod corespunzător.
(9)[textul din Art. 1461, alin. (9) din partea 1, titlul IV, capitolul IV a fost abrogat la 09-iul-2023
de Art. I, punctul 21. din Legea 201/2023]
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă
cuprinsă în dispoziţiile art. 1461Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii
măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către
persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
Art. 147: Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
(1)Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se poate dispune de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit
propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de
făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primeşte ori trimite
prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate
acestuia, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
b)măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute
ori gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare.
(2)Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale
trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe
care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(3)Dispoziţiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.
(4)În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare
a trimiterilor poştale în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la
pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor
persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), procurorul poate dispune, pe o
durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin. (1). Dispoziţiile art. 141 alin. (2)-(8) se
aplică în mod corespunzător.
(5)Unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează
activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului
scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător
sau în autorizaţia emisă de procuror.
(6)Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu
cauza se restituie destinatarului.
(7)După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe
fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul
informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi
percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.
(8)Dispoziţiile art. 145 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(9)Măsura poate fi prelungită în condiţiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăşi, în
aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, 6 luni.
Art. 148: Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor
(1)Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra
securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul
infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de
efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare
a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată
electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul
infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană
este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus;
b)măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute
ori gravitatea infracţiunii;
c)probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi
obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori
există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2)Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală,
prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
a)indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare;
b)perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c)identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.
(3)În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să
poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video,
sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere
tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
*) Prin Decizia nr. 64/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite sesizarea prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi stabileşte
următoarele:
În procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi de
articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi
în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul
apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, chiar
dacă există un mandat de supraveghere tehnică de aceeaşi natură emis anterior, aceste dispoziţii
legale instituind o procedură specială, derogatorie de la prevederile art. 139 din Codul de
procedură penală.
(4)Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În cazul
investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca
investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară,
potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.
(5)Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza ordonanţei emise potrivit alin. (1)-
(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
(6)În cazul în care desfăşurarea activităţii investigatorului impune participarea autorizată la
anumite activităţi, procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 150.
(7)Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice
înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activitatea persoanei care
pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.
(8)Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi
condiţii ca şi martorii ameninţaţi.
(9)Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Durata
totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an, cu
excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri,
infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi
exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a
terorismului, spălare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene.
(10)În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea
investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu
este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza
folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile
alin. (2)-(3) şi (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.
Art. 149: Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
(1)Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea
reală nu poate fi dezvăluită.
(2)Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului sub acoperire şi a
colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.
(3)Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum şi membrii de familie ai
acestora sau alte persoane supuse ameninţărilor, intimidărilor sau actelor de violenţă, în legătură cu
activitatea desfăşurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de
măsuri specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii.
Art. 150: Participarea autorizată la anumite activităţi
(1)Participarea autorizată la anumite activităţi în condiţiile art. 138 alin. (11) se poate
dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o
perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic de
droguri, infracţiuni la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiuni privind
nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al
precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de
terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de
monede, timbre sau de alte valori, unei infracţiuni care se săvârşeşte prin sisteme informatice sau
mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în
cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune
rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură, potrivit art. 43,
cu infracţiunile enumerate mai sus;
b)măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute
ori gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2)Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare
penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286
alin. (2):
a)indicarea activităţilor autorizate;
b)perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c)persoana care desfăşoară activităţile autorizate.
(3)Activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu
identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.
(4)Desfăşurarea activităţilor autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c) nu constituie
contravenţie sau infracţiune.
(5)Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal care conţine:
datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au
desfăşurat activităţile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care sa
autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, folosirea mijloacelor tehnice de
supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
*) Prin Decizia nr. 64/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite sesizarea prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi stabileşte
următoarele:
În procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi de
articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi
în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul
apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, chiar
dacă există un mandat de supraveghere tehnică de aceeaşi natură emis anterior, aceste dispoziţii
legale instituind o procedură specială, derogatorie de la prevederile art. 139 din Codul de
procedură penală.
(6)Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului
penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar
apreciază că audierea este necesară.
(7)Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care desfăşoară activităţile
autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Persoana
care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracţiune prin
desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie infracţiuni.
(8)Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul
în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de
zile.
(9)Durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an.
Art. 151: Livrarea supravegheată
(1)Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor
competente, cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parţială a bunurilor care fac obiectul
livrării.
(2)Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:
a)dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, substanţe
dopante, arme, obiecte furate, materiale explozive şi precursori de explozivi restricţionaţi,
nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori
obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune
dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor
bunuri de valoare;
b)dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi
ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
(21)Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul ţării numai dacă procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală se asigură că autorităţile care au, potrivit
legii, atribuţii în legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulaţiei sau ieşirii de
pe teritoriul ţării a bunurilor vizate:
a)păstrează confidenţialitatea activităţilor desfăşurate;
b)garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.
(3)În situaţia în care livrarea supravegheată presupune activităţi transfrontaliere, aceasta
poate fi realizată numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate:
a)să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea
acestuia de pe teritoriul statului;
b)să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către
autorităţile competente;
c)să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt
înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de
infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin.
(1).
(4)Dispoziţiile alin. (3) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este
parte are dispoziţii contrare.
(5)Pentru fiecare livrare supravegheată procurorul emite câte o ordonanţă, care trebuie să
cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2):
a)numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;
b)motivele concrete care justifică măsura;
c)indicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate şi a dovezilor din care rezultă
caracterul ilicit al acestora, a bunurilor care urmează a fi sustrase sau substituite, precum şi a
bunurilor care urmează a le înlocui pe acestea, după caz;
d)timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
e)modalităţile în care va fi efectuată supravegherea;
f)datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
(6)Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate competentă.
Procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a livrării
supravegheate.
(7)Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracţiune.
(8)Organele prevăzute la alin. (6) au obligaţia de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe
teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează
procurorului.
Art. 152: Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului
(1)Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice
de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute
la art. 139 alin. (2) sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în
înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei
infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi
reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei
infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la
operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor
determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
*) Decizia nr. 15/2024 - ICCJ admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte că infracţiunea de
delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi
încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.
b)există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce
ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de
valoare;
d)măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau
gravitatea infracţiunii.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea
organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de
consiliu.
(3)Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a
păstra secretul operaţiunii efectuate.
Art. 153: Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
(1)Procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei altei instituţii care deţine date
privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul
conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
(2)Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală,
prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului,
motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1), menţionarea obligaţiei instituţiei de a
comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.
(3)Instituţia prevăzută la alin. (1) este obligată să pună de îndată la dispoziţie datele solicitate.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul V Conservarea datelor informatice
Art. 154: Conservarea datelor informatice
(1)Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în
scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul
care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a
anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional, care au fost
stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui
furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora.
(2)Conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o
durată de maximum 60 de zile, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor
prevăzute la art. 286 alin. (2): furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii
de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele
informatice ori care le au sub control, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este
cunoscut, descrierea datelor ce trebuie conservate, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la
alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorilor de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului de a conserva imediat datele informatice indicate şi de a le menţine integritatea, în
condiţii de confidenţialitate.
(3)Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură
dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
(4)Ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în
posesia căruia se află datele prevăzute la alin. (1) ori care le are sub control, acesta fiind obligat să
le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.
(5)În cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori
de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are
obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare
identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare
folosit.
(6)În termenul prevăzut la alin. (2) şi (3), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, să solicite unui
furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune
ridicarea acestei măsuri. Dispoziţiile art. 170 alin. (21)-(25), alin. (4) şi (5) şi ale art. 171 se aplică
în mod corespunzător.
(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea
organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de
consiliu.
(71)Dispoziţiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător şi cu privire la datele informatice,
inclusiv la datele referitoare la traficul informaţional, stocate prin intermediul unui sistem
informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane.
(8)Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris,
persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
[textul din Art. 155 din partea 1, titlul IV, capitolul V a fost abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102,
punctul 101. din titlul III din Legea 255/2013]
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul VI Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Art. 156: Dispoziţii comune
(1)Percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul.
(2)Percheziţia se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă disproporţională în
viaţa privată.
SECŢIUNEA 1:Percheziţia domiciliară
Art. 157: Cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliară
(1)Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea
unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate
conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea
urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
(2)Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori
este folosit de o persoană fizică sau juridică.
Art. 158: Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
(1)Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către
instanţa învestită cu judecarea cauzei.
(2)Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă:
a)descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile
privind existenţa sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri
învecinate, descrierea acestor locuri;
b)indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o
infracţiune;
c)indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită
efectuarea percheziţiei se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la
săvârşirea infracţiunii ori urme ale săvârşirii infracţiunii;
d)numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului despre care se
bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia, precum şi indicarea urmelor
săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a
fi percheziţionat.
(3)În cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date
sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil,
în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri. Continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se
încuviinţează de către procuror.
(4)Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(5)Cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se soluţionează,
în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este
obligatorie.
(6)Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi
încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Întocmirea
minutei este obligatorie.
(7)Încheierea instanţei şi mandatul de percheziţie trebuie să cuprindă:
a)denumirea instanţei;
b)data, ora şi locul emiterii;
c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d)perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
e)scopul pentru care a fost emis;
f)descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor
învecinate acestuia;
g)numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se efectuează
percheziţia, dacă este cunoscută;
h)numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i)descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul
unde se efectuează percheziţia, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre
care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziţionat;
j)menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
k)semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(8)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 157, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziţiei
domiciliare.
(9)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de
încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac.
(10)O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc poate fi formulată
dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul
soluţionării cererii anterioare de către judecător.
(11)În cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată poate dispune
efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a
inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită
efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracţiunea ce face
obiectul cauzei. Dispoziţiile alin. (2)-(8) şi ale art. 157 se aplică în mod corespunzător.
Art. 159: Efectuarea percheziţiei domiciliare
(1)Mandatul de percheziţie se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia.
(2)Percheziţia se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de
lucrători operativi.
(3)Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu
excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis
publicului la acea oră.
(4)În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a
persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata
efectuării acesteia.
(5)Înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a
mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului
acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de
exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui.
(6)În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se
înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice
respective.
(7)În cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsă în locuinţele învecinate în condiţiile art. 158 alin. (3), persoanele din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la extinderea efectuării
percheziţiei.
(8)Persoanelor prevăzute la alin. (5) şi (6) li se solicită, înainte de începerea percheziţiei,
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziţia nu se mai efectuează
dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.
(9)Persoanelor prevăzute la alin. (5) şi (6) li se aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea
percheziţiei să participe un avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei
este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest
drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În
cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu
poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
(10)De asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o
persoană de încredere.
(11)Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie.
În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia
domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent.
(12)Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea forţei,
încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele
infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu
doreşte să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează
percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate.
(13)Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor
care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a
căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o
legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu
se ridică întotdeauna.
(14)În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de
percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi
fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei
persoane de încredere, în următoarele cazuri:
a)când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor
ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b)dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană
a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c)dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
(15)În cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio persoană,
aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent.
(16)În cazurile prevăzute la alin. (14) şi (15), copia mandatului de percheziţie se înmânează de
îndată ce este posibil.
(17)Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi
proporţional, pentru a pătrunde într-un domiciliu:
a)dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori
există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b)în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de
a pătrunde în domiciliu.
(18)Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi
cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la
efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan mai
multe percheziţii.
(19)Locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe
parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo.
(20)Înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de
percheziţie şi fac parte integrantă din acesta.
Art. 160: Identificarea şi păstrarea obiectelor
(1)După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi
persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare,
după care se etichetează şi se sigilează.
(2)Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se
împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
(3)Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode.
Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra
şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea
acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal.
(4)Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui
de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11).
Art. 161: Procesul-verbal de percheziţie
(1)Activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un procesverbal.
(2)Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
a)numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b)numărul şi data mandatului de percheziţie;
c)locul unde este încheiat;
d)data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea
oricărei întreruperi intervenite;
e)numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea
percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
f)efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul de a
contacta un avocat care să participe la percheziţie;
g)descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a
putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a
fost prins;
h)obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi
menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i)menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j)menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
(3)Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana
la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele
arătate la alin. (2) lit. e). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se
face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
(4)O copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au
ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (5) sau (6)
care au participat la percheziţie.
Art. 162: Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
(1)Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la dosar sau
păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate.
(2)Obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate.
Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar.
(3)Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
(4)Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor
care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii.
(5)Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile legii,
pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparţin,
în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite
obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Art. 163: Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea prevăzute la art. 252 alin. (2) şi
dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit prevederilor art. 252.
Art. 164: Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituţie
publică sau la alte persoane juridice de drept public
Percheziţia la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public
se efectuează potrivit prevederilor prezentei secţiuni, după cum urmează:
a)organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie
reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public;
b)percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei
juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
c)o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau
persoanei juridice de drept public.
SECŢIUNEA 2:Alte forme de percheziţie
Art. 165: Cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia corporală
(1)Percheziţia corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii
bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are
asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
(2)În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale
vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă
pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în
asigurarea ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea acesteia.
Art. 166: Efectuarea percheziţiei corporale
(1)Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea demnităţii
umane.
(2)Percheziţia se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.
(3)Înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicită predarea de bunăvoie
a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu
excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte
sau urme.
(4)Procesul-verbal de percheziţie trebuie să cuprindă:
a)numele şi prenumele persoanei percheziţionate;
b)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
c)enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;
d)locul unde este încheiat;
e)data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea
oricărei întreruperi intervenite;
f)descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele
infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a
putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a
fost găsit.
(5)Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de
persoana percheziţionată. Dacă persoana percheziţionată nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
(6)O copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziţionate.
(7)Dispoziţiile art. 162 se aplică în mod corespunzător.
Art. 167: Percheziţia unui vehicul
(1)Percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a
altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
(2)Percheziţia unui vehicul se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 165 alin. (2).
(3)Prevederile art. 162, 165 şi 166 se aplică în mod corespunzător.
Art. 168: Percheziţia informatică
(1)Prin percheziţie în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se
înţelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un
sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor
mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute
de acestea.
(2)În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia
în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziţii informatice, la
cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară
cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
(3)Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei
informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(4)Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului
este obligatorie.
(5)Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată,
încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie.
(6)Încheierea instanţei trebuie să cuprindă:
a)denumirea instanţei;
b)data, ora şi locul emiterii;
c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul;
d)perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul căreia trebuie efectuată activitatea dispusă;
e)scopul pentru care a fost emis;
f)sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a fi
percheziţionat, precum şi numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
g)semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(7)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de
încuviinţare a efectuării percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac.
(8)În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziţiei unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt
sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau
suportul iniţial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea datelor informatice
identificate şi va solicita de urgenţă completarea mandatului, dispoziţiile alin. (1)-(7) aplicânduse
în mod corespunzător.
(9)În vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor informatice
stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.
(10)Dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice prevăzute la alin. (1) ar afecta grav
desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea
de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(11)Percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează în prezenţa suspectului ori a inculpatului, dispoziţiile art. 159 alin. (10) şi (11)
aplicându-se în mod corespunzător.
(12)Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora,
în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.
(13)Procesul-verbal de percheziţie informatică trebuie să cuprindă:
a)numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a
datelor informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
b)numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c)numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei;
d)descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor
informatice faţă de care s-a dispus percheziţia;
e)descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
f)descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
g)semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia;
h)semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
(14)Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie efectuată
fără ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia să
devină, în mod nejustificat, publice.
(15)Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii.
(16)În cursul judecăţii, percheziţia informatică se dispune de către instanţă, din oficiu sau la
cererea procurorului, a părţilor ori a persoanei vătămate, în cazurile prevăzute la alin. (2).
Mandatul de efectuare a percheziţiei informatice dispuse de instanţă se comunică procurorului,
care procedează potrivit alin. (8)-(15).
Art. 1681: Efectuarea percheziţiei informatice de lucrători de poliţie
Indice
Efectuarea percheziţiei informatice prevăzută la art. 168 alin. (12) se poate realiza şi de către
lucrători de poliţie specializaţi, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.
[textul din Art. 169 din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 2 a fost abrogat la 01-feb-2014
de Art. 102, punctul 111. din titlul III din Legea 255/2013]
[textul din Art. 170 din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 2 a fost abrogat la 01-feb-2014
de Art. 102, punctul 112. din titlul III din Legea 255/2013]
[textul din Art. 171 din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 2 a fost abrogat la 01-feb-2014
de Art. 102, punctul 114. din titlul III din Legea 255/2013]
SECŢIUNEA 3:Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Art. 169: Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi
înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.
Art. 170: Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice
(1)În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă
în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau
juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă.
(2)De asemenea, în condiţiile alin. (1), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
poate dispune ca:
a)orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date
informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori
pe un suport de stocare a datelor informatice;
b)orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonaţi,
utilizatori şi la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conţinutul
comunicaţiilor şi decât cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j).
(21)Persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice
sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au posibilitatea să
asigure semnarea datelor solicitate în baza alin. (2), utilizând o semnătură electronică extinsă
bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
(22)Orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza alin. (2) are posibilitatea să
semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea
neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce
priveşte integritatea datelor transmise.
(23)Orice persoană autorizată care primeşte date solicitate în baza alin. (2) are posibilitatea să
verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor,
utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor
de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
(24)Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii
pentru integritatea şi securitatea acestor date.
(25)Aplicarea prevederilor alin. (21)-(24) se face cu respectarea procedurilor stabilite prin
normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
(3)abrogat
(4)[textul din Art. 170, alin. (4) din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 3 a fost abrogat la
23-mai-2016 de Art. II, punctul 33. din Ordonanta urgenta 18/2016]
(5)[textul din Art. 170, alin. (5) din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 3 a fost abrogat la
23-mai-2016 de Art. II, punctul 33. din Ordonanta urgenta 18/2016]
(6)[textul din Art. 170, alin. (6) din partea 1, titlul IV, capitolul VI, sectiunea 3 a fost abrogat la
23-mai-2016 de Art. II, punctul 33. din Ordonanta urgenta 18/2016]
Art. 171: Ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri
(1)Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecăţii
dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri
de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală.
(2)Împotriva măsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia
se poate face plângere de către orice persoană interesată. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod
corespunzător.
(3)Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele
şi semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea
obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor
informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să fie predate.
(4)Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a unui înscris
sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
(5)Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial, prezentarea
sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul VII Expertiza şi constatarea
Art. 172: Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
(1)Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor
fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi
opinia unui expert.
(2)Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire
penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere
motivată.
(3)Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi
împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
(4)Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de
experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.
(5)Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.
(6)Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea
expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le
clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată
expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
(7)În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite
cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate
solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora.
Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
(8)La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea
părţilor sau subiecţilor procesuali principali.
(9)Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de
fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire
penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10)Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare
sau din afara acestora.
(11)Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
(12)După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară
opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune
efectuarea unei expertize.
Art. 173: Numirea expertului
(1)Expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.
(2)Organul de urmărire penală sau instanţa desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepţia
situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din
discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai mulţi experţi.
(3)Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau
laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie,
potrivit legii.
(4)Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să
participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanţă,
procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.
(5)Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului,
poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau
avizul acestora.
(6)Instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar
care a dispus efectuarea expertizei numele experţilor desemnaţi.
Art. 174: Incompatibilitatea expertului şi a specialistului
(1)Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu
poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească
nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate
trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă
cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1), care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate
prevăzute de art. 54 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care
funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea
potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituţională.
(2)În aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar,
cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali.
(21)Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care
funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu
expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.
(3)[textul din Art. 174, alin. (3) din partea 1, titlul IV, capitolul VII a fost abrogat la 01-feb-2014
de Art. 102, punctul 118. din titlul III din Legea 255/2013]
(4)Dispoziţiile art. 66-68 se aplică în mod corespunzător.
(5)Prevederile alin. (1) şi (4) se aplică în mod corespunzător în cazul specialiştilor prevăzuţi la art. 172 alin. (10).
Art. 175: Drepturile şi obligaţiile expertului
(1)Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care
martorul poate refuza depunerea mărturiei.
(2)Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea
expertizei.
(3)Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la
anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.
(4)Expertul poate cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în
condiţiile stabilite de organele judiciare.
(5)Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei,
pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei.
Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea
cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza
este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul
expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială.
(6)Expertul poate beneficia şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125.
(7)Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de
judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea
termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei.
Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive
întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
(8)Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi
judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze
pentru prejudiciile cauzate.
Art. 176: Înlocuirea expertului
(1)Expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de
expertiză până la termenul fixat.
(2)Înlocuirea se dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de
către instanţă, după citarea expertului, şi se comunică asociaţiei sau corpului profesional de care
aparţine acesta.
(3)Expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de
recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.
(4)Expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea prevăzută la art. 283 alin. (4), să pună de îndată la
dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele încredinţate, precum şi observaţiile cu
privire la activităţile desfăşurate până la momentul înlocuirii sale.
Art. 177: Procedura efectuării expertizei
(1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize,
fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul,
dacă acesta a fost desemnat.
(2)La termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali
principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li
se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere
modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care
urmează să le analizeze.
(3)Expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a
indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la
faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale.
(4)Părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi că au dreptul să ceară numirea câte
unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
(5)După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi, de subiecţii procesuali principali şi
expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în
care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia
urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali principali.
(6)Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un laborator de
expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 173 alin.
(3), nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului judiciar.
Art. 178: Raportul de expertiză
(1)După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului sunt
consemnate într-un raport.
(2)Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Opiniile separate se
motivează în acelaşi raport.
(3)Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
(4)Raportul de expertiză cuprinde:
a)partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când
s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul
urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul
expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
b)partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele,
programele şi echipamentele utilizate;
c)concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice
alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.
(5)În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali
principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de
expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
Art. 179: Audierea expertului
(1)În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală
sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu,
dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau
concluziilor expertului.
(2)Dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de
specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea
expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă.
(3)Audierea expertului se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
Art. 180: Suplimentul de expertiză
(1)Când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu
este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune
efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este posibilă desemnarea
aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
(2)Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de
specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea
efectuării suplimentului de expertiză.
Art. 181: Efectuarea unei noi expertize
(1)Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când
concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile
raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea
expertului.
(2)Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize
de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.
Art. 1811: Obiectul constatării şi raportul de constatare
Indice
(1)Organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care
trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
(2)Raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor,
programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.
Art. 182: Lămuririle cerute la institutul de emisiune
În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă ori de alte valori, organul de urmărire
penală sau instanţa poate cere lămuriri institutului de emisiune.
Art. 183: Prezentarea scriptelor de comparaţie
(1)În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparaţie.
(2)Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera.
(3)Dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanţa îi pune în vedere
să le prezinte.
(4)Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de
preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le prezintă.
(5)Organul de urmărire penală ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o
piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare.
(6)Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal. Refuzul de a se
conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea
suspectului sau inculpatului.
Art. 184: Expertiza medico-legală psihiatrică
(1)În cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau
vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de
urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în
momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.
(2)Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit
legii.
(3)Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea consimţământului scris al
persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu,
în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal.
(4)În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei
ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare
penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat
de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispoziţiile art. 265 alin. (4)-
(9) se aplică în mod corespunzător.
(5)În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea
medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză
internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la
necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
(6)În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este
întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în
vederea efectuării expertizei psihiatrice.
(7)Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz,
menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică,
denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului
suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul
suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesităţii luării măsurii internării şi a
proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă
judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(8)Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare
a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l
cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului,
precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a
studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
*) În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură
penală, din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat
voluntar sau nevoluntar într-o instituţie de specialitate, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
(9)Soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezenţa
suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din
cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.
(10)Participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori
inculpatului este obligatorie.
(11)În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului trebuie
să cuprindă:
a)datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;
b)descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică şi denumirea
infracţiunii;
c)faptele şi împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului sau
inculpatului;
d)
motivarea necesităţii luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medicolegale
psihiatrice şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit;
e)durata măsurii internării.
(12)După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe
care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(13)După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere,
judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere despre măsura
internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital.
(14)Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în
termen de 24 de ore de la pronunţare. Contestaţia împotriva încheierii prin care se dispune
internarea nevoluntară nu suspendă executarea.
(15)Contestaţia formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus
internarea nevoluntară se soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia şi nu este
suspensivă de executare.
(16)În vederea soluţionării contestaţiei formulate de procuror, judecătorul de la instanţa ierarhic
superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din
oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(17)În vederea soluţionării contestaţiei formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la
instanţa ierarhic superioară comunică acestuia şi procurorului data stabilită pentru judecarea
contestaţiei şi le acordă posibilitatea de a depune observaţii scrise până la acea dată, în afară de
cazul când apreciază că prezenţa suspectului sau inculpatului, participarea procurorului şi
formularea de concluzii orale de către aceştia sunt necesare pentru justa soluţionare a contestaţiei.
(18)În cazul admiterii contestaţiei formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanţa
ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare şi externarea, dacă este cazul, de
îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deţinut sau arestat chiar şi în altă cauză.
(19)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie
dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
(20)În cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea
examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului,
dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.
(21)Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la propunerea
comisiei medico-legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (6)-(19) se aplică în mod corespunzător.
(22)Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului
de internare, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, preşedintele completului de judecată
care a dispus măsura încunoştinţează despre aceasta şi despre locul internării un membru al
familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum şi instituţia
medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituţia de
specialitate are obligaţia de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.
(23)Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin
intermediul organelor de poliţie.
(24)În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau instanţa ce a dispus măsura internării într-o instituţie de specialitate în vederea
efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de îndată, administraţia locului de
deţinere sau arestare despre măsura dispusă.
(25)Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi
prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală
psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii
internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea
activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării,
examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea.
Dispoziţiile alin. (6)-(24) se aplică în mod corespunzător.
(26)În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai
este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de
îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se soluţionează de
urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea avocatului ales sau din
oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de
instanţă nu este supusă niciunei căi de atac.
(27)Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele
judiciare în vederea luării măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii.
(28)Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în
vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile art. 72 din
Codul penal.
Art. 185: Autopsia medico-legală
(1)Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se
cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect
printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei a
fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.
(2)Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în
perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea
nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.
(3)Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist.
(4)Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale.
(5)La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în
vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a
tratat persoana decedată.
(6)Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea
identităţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.
(7)Organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data
autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea
autopsiei.
(8)Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză, care cuprinde
constatările şi concluziile sale cu privire la:
a)identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;
b)felul morţii;
c)cauza medicală a morţii;
d)existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant
şi legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi deces;
e)rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru
şi a substanţelor suspecte descoperite;
f)urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
g)data probabilă a morţii;
h)orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morţii.
(1)Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în vederea
stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente
necesare soluţionării cauzei.
(2)Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală.
(3)Dispoziţiile art. 185 alin. (4)-(8) se aplică în mod corespunzător.
Art. 187: Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului
(1)Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea
de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este
cazul.
(2)Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost
născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data
morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când
este cazul.
Art. 188: Expertiza toxicologică
(1)În cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicaţii, se dispune
efectuarea unei expertize toxicologice.
(2)Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise instituţiei medicolegale
sau unei alte instituţii specializate.
(3)Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul
substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei
descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
Art. 189: Examinarea medico-legală a persoanei
(1)Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor şi a consecinţelor unei
infracţiuni se efectuează conform legii speciale.
(2)Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat medico-legal
sau, după caz, un raport de expertiză.
(3)Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare fizică. În cazul în
care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza documentaţiei
medicale puse la dispoziţia expertului.
(4)Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor
traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi
data producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
Art. 190: Examinarea fizică
(1)Examinarea fizică a unei persoane presupune examinarea externă şi internă a corpului acesteia,
precum şi" prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în
prealabil, consimţământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul la examinarea fizică este solicitat
reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris
al acestora trebuie exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali.
(2)În lipsa consimţământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului
legal ori a încuviinţării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune,
prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei, dacă această
măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a
urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate
fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.
(3)Cererea organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare
fizică este cerută, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (2), modalitatea în care
examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în
camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.
(5)În cazul în care persoana examinată nu îşi exprimă în scris consimţământul şi există urgenţă, iar
obţinerea autorizării judecătorului în condiţiile alin. (4) ar conduce la o întârziere substanţială a
cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate
dispune, prin ordonanţă, efectuarea examinării fizice. Ordonanţa organului de urmărire penală,
precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării
fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi şi libertăţi. În cazul în care judecătorul
constată că au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (2), dispune, prin încheiere motivată,
validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele
de urmărire penală a condiţiilor prevăzute la alin. (2) atrage excluderea probelor obţinute prin
examinarea fizică.
(6)Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se efectuează potrivit alin.
(4).
(7)Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe biologice trebuie
efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu
respectarea vieţii private şi a demnităţii umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a
împlinit 14 ani se poate face în prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea părintelui. Recoltarea
prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se
poate efectua şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române.
(8)În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau
a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare
şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană
cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile
stabilite de legile speciale.
(9)Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire
penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele şi prenumele organului de urmărire
penală care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost
încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, numele şi prenumele
persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităţilor desfăşurate, lista probelor
recoltate în urma examinării fizice.
(10)Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză penală, dacă
servesc la aflarea adevărului.
(11)Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi
păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor
ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti.
Art. 191: Expertiza genetică judiciară
(1)Expertiza genetică judiciară se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, prin încheiere, în cursul judecăţii, cu privire
la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate.
(2)Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii
ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate certificate şi acreditate
în acest tip de analize.
(3)Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea
profilului genetic judiciar.
(4)Profilul genetic judiciar obţinut în condiţiile alin. (3) poate fi folosit şi în altă cauză penală, dacă
serveşte la aflarea adevărului.
(5)Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale şi sunt
protejate conform legii.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul VIII Cercetarea locului faptei şi reconstituirea
Art. 192: Cercetarea la faţa locului
(1)Cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii
de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării
sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum
şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
(2)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori
care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
(1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă
importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în
parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta.
(2)Organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere
împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declaraţiile
martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la activităţile sau situaţiile
ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă
a desfăşurării faptei descrise de aceştia.
(3)Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile prevăzute la art. 90, reconstituirea
se face în prezenţa acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau
refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.
(4)Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică,
să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor.
Art. 194: Prezenţa altor persoane la cercetarea la faţa locului şi la reconstituire
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medicului legist sau a
oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară.
Art. 195: Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
(1)Despre efectuarea cercetării la faţa locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal,
care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 199, următoarele:
a)indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b)numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă;
c)numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d)descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor
ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate
cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se consemnează
amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii.
(2)În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se
anexează la procesul-verbal.
(3)Activitatea desfăşurată şi constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.
(4)Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de
către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre aceasta, precum
şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul IX Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor
Art. 196: Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
(1)Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta
comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora.
(2)Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane, când
această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei sau în alte cazuri în care
publicarea fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale.
(3)Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a
persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire
penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact
cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu
fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul X Mijloace materiale de probă
Art. 197: Obiectele ca mijloace de probă
(1)Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot
servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.
(2)Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să
servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
(3)Dacă mijloacele materiale de probă sunt perisabile şi sunt supuse unui regim juridic special de
conservare şi păstrare, acestea se predau unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane
juridice de drept public care deţine infrastructura necesară pentru gestionarea materialelor cu regim
juridic special.
(4)[textul din Art. 197, alin. (4) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(5)[textul din Art. 197, alin. (5) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(6)[textul din Art. 197, alin. (6) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(7)[textul din Art. 197, alin. (7) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(8)[textul din Art. 197, alin. (8) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(9)[textul din Art. 197, alin. (9) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025 de
Actul din Legea 64/2025]
(10)[textul din Art. 197, alin. (10) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025
de Actul din Legea 64/2025]
(11)[textul din Art. 197, alin. (11) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025
de Actul din Legea 64/2025]
(12)[textul din Art. 197, alin. (12) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025
de Actul din Legea 64/2025]
(13)[textul din Art. 197, alin. (13) din partea 1, titlul IV, capitolul X a fost abrogat la 16-mai-2025
de Actul din Legea 64/2025]
Titlul IV Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii / Capitolul XI Înscrisurile
Art. 198: Mijloacele de probă scrise
(1)Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări
de natură să contribuie la aflarea adevărului.
(2)Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale
instanţei de judecată este mijloc de probă. Procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea
unor constatări de specialitate în procesul penal.
Art. 199: Cuprinsul şi forma procesului-verbal
(1)Procesul-verbal cuprinde:
a)numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b)locul unde este încheiat;
c)data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d)data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
e)numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora;
f)descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
g)numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă procesulverbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
h)menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
(2)Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de
persoanele arătate la lit. e) şi g). Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori refuzului
de a semna.
Art. 200: Comisia rogatorie
(1)Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un
martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze
orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe,
care are posibilitatea să le efectueze.
(2)Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii,
precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul
comisiei rogatorii.
(3)Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.
(4)Ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate
lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează
să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.
(5)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate
pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
(6)Când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia
întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie.
(7)Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.
(8)Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune
desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
(1)Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate la art. 200 alin. (1) şi (2), efectuarea unui act de procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată numai
unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare.
(2)Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.
Titlul V Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale / Capitolul I Măsurile preventive
Art. 202: Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
(1)Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă
suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte
infracţiuni.
(2)Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există
o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
(3)Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei
faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
(4)Măsurile preventive sunt:
a)reţinerea;
b)controlul judiciar;
c)controlul judiciar pe cauţiune;
d)arestul la domiciliu;
e)arestarea preventivă.
Art. 203: Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor
preventive
(1)Măsura preventivă prevăzută la 202 alin. (4) lit. a) poate fi luată faţă de suspect sau inculpat
de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
(2)Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat, în
cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecăţii, de către instanţa de judecată.
(3)Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă de inculpat, în
cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră
preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa
de judecată.
(4)Organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanţă
motivată.
(5)În cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile,
plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu,
prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.
(6)În cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere
motivată.
(7)Încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră
preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului care au lipsit de
la pronunţare.
Art. 204: Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul urmăririi penale
(1)Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor
preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi
libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei,
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de
la înregistrare.
(2)Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet
compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile
prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.
(3)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei
măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de
executare.
(4)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea
propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea
unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei
măsurii preventive dispuse anterior.
(6)În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
(7)Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte
nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau
stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi
inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din
oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la
locul de deţinere.
(8)În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un
avocat, ales sau numit din oficiu.
(9)Participarea procurorului este obligatorie.
(10)În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a
inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei
formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(11)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre
măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
(12)În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus
luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de
lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz,
înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în
libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(13)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea
contestaţiei.
(14)Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu
contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea
termenului de contestaţie.
Art. 205: Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în procedura camerei preliminare
(1)Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu
rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula
contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia
se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2)Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor
preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.
(3)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei
măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de
executare.
(4)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se
soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6)În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
(7)Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.
(8)În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un
avocat, ales sau numit din oficiu.
(9)Participarea procurorului este obligatorie.
(10)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate
dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau
majorarea cuantumului cauţiunii.
Art. 206: Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul judecăţii
(1)Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor
preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în
termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2)Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra
măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
(3)Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea
inculpatului.
(4)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei
măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de
executare.
(5)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(6)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei
măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se
soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(7)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre
măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Art. 207: Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
(1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o
măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului
de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea
duratei acesteia.
*) În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de
procedură penală stabileşte că:
"Termenul "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" este un termen peremptoriu,
iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile
preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea
judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii
preventive înainte de expirarea duratei acesteia."
(2)În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică
din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu
citarea inculpatului.
(3)Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(4)Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri
noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere
menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
(5)Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii
arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut
împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă
nu este arestat în altă cauză.
(6)În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu,
verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri
noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
(7)Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din
oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut
temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în
mod corespunzător.
Art. 208: Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
(1)Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile
înainte de expirarea măsurii preventive.
(2)Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea,
prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului.
(3)Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(4)În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa, din oficiu, prin încheiere,
verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat
sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile art. 207
alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(5)În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa verifică, prin încheiere, din
oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut
temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile art. 207 alin. (3-(5) se
aplică în mod corespunzător.
Art. 2081: Modificarea conţinutului unor măsuri preventive
Indice
În cadrul procedurii de verificare a măsurilor preventive potrivit art. 207 şi 208 se poate dispune
şi modificarea obligaţiilor din conţinutul acestora.
SECŢIUNEA 2:Reţinerea
(1)Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 202.
(2)Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea
de care este suspectat şi motivele reţinerii.
(3)Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul
strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
(4)Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a
procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut
la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui
mandat.
(5)Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa
avocatului ales ori numit din oficiu.
(6)Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la
cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit
din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare
la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
(7)Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a
solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face
personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi
consemnate în procesul-verbal.
(8)Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult
două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare
penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.
(9)Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii
care să asigure confidenţialitatea.
(10)Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va
cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum
şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.
(11)Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la
alin. (10).
(12)Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul
care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.
(13)Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l
informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.
(14)Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală,
înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul
când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a
măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut.
(15)Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul
poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau,
după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se
pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale
care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic
superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(16)Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea
luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea
duratei reţinerii acestuia.
(17)Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la
art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru
care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii
dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un
proces-verbal.
Art. 210: Încunoştinţarea despre reţinere
(1)Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita
organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă
persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este reţinută.
(2)Dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de
a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean
este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale
competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de
organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la
dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a
locului de reţinere.
(4)
[textul din Art. 210, alin. (4) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 2 a fost abrogat la 01-
feb-2014 de Art. 102, punctul 140. din titlul III din Legea 255/2013]
(5)Persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea
decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
(6)În mod excepţional, încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore doar în situaţia în
care, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, există o necesitate urgentă de a
preveni:
a)producerea unor consecinţe negative grave pentru viaţa, libertatea sau integritatea fizică a unei
persoane;
b)periclitarea considerabilă a procedurilor penale.
SECŢIUNEA 3:Controlul judiciar
Art. 211: Condiţii generale
(1)În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de
inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(2)Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de
judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).
Art. 212: Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
(1)Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului
aflat în stare de reţinere.
(2)Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea
de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar.
(3)Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa
avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile art. 209 alin. (6)-(9) se aplică în mod
corespunzător.
(4)Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se
comunică inculpatului.
Art. 213: Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
(1)Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de
48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în
camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Plângerea se soluţionează în termen de 5 zile
de la înregistrare.
(3)Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra
măsurii luate de procuror.
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(5)Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(6)Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile
legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din
conţinutul controlului judiciar.
(61)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă.
(7)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.
Art. 214: Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată
(1)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate
dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu.
(2)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune
citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul
fixat.
(3)Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
Art. 215: Conţinutul controlului judiciar
(1)Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele
obligaţii:
a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la
instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b)să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu
privire la schimbarea locuinţei;
c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care
a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de
câte ori este chemat.
(2)Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea
prealabilă a acestuia;
b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în
locurile stabilite de acesta;
c)să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere;
d)să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii
familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte
persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect,
pe nicio cale;
e)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit
fapta;
f)să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g)să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul
dezintoxicării;
h)să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i)să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
*) ICCJ stabileşte că:
Obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul
judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i)
din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a
conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii
prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
j)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k)să nu emită cecuri.
(3)În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în
mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage
atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului
judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
(4)Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului
judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul
judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.
(5)Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei
procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării
încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea
asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea
inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6)Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea
obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de
îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
(7)În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă,
obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea
procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la
domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
(8)În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a
inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau
încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea
inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond,
dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.
(81)Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(9)Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de
judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din
oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi,
respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.
(10)[textul din Art. 215, alin. (10) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
(11)[textul din Art. 215, alin. (11) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
(12)[textul din Art. 215, alin. (12) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
(13)[textul din Art. 215, alin. (13) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
(14)[textul din Art. 215, alin. (14) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
(15)[textul din Art. 215, alin. (15) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 3 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 146. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 2151: Durata controlului judiciar
Indice
(1)În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror sau
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile.
(2)În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin
ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri
noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile.
Prevederile art. 212 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi.
(4)Ordonanţa procurorului prin care, în condiţiile alin. (2) sau (3), s-a prelungit măsura
controlului judiciar se comunică în aceeaşi zi inculpatului.
(5)Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3), s-a
prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213
aplicându-se în mod corespunzător.
(6)În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an,
dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani,
dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.
(7)Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul
judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat pe o durată ce nu
poate depăşi 60 de zile.
(8)În cursul judecăţii, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi,
în nicio situaţie, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.
(9)La expirarea termenelor prevăzute la alin. (8), instanţa de judecată poate dispune luarea unei
alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
SECŢIUNEA 4:Controlul judiciar pe cauţiune
Art. 216: Condiţii generale
(1)În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe
cauţiune faţă de inculpat, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 223 alin. (1) şi (2), luarea
acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar
inculpatul depune o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.
(2)Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de
judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de
inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).
(3)Dispoziţiile art. 212-2151 se aplică în mod corespunzător.
Art. 217: Conţinutul cauţiunii
(1)Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de bani
determinate la dispoziţia organului judiciar ori prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori
imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ judiciar.
(2)Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determină în raport cu gravitatea acuzaţiei
aduse inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale ale acestuia.
(3)Pe perioada măsurii, inculpatul trebuie să respecte obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi i
se poate impune respectarea uneia ori mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin.
(2). Dispoziţiile art. 215 alin. (3)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(4)Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta
a obligaţiilor prevăzute la alin. (3).
(5)Instanţa de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauţiunii, dacă măsura controlului
judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive,
pentru motivele prevăzute la alin. (9).
(6)În celelalte cazuri, instanţa de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea cauţiunii.
(7)Dispoziţiile alin. (5) şi (6) se aplică în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune, în
ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
(8)În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul dispune şi restituirea
cauţiunii.
(9)În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă, cu reacredinţă,
obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea
motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura
arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
SECŢIUNEA 5:Arestul la domiciliu
Art. 218: Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
(1)Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către
judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru
realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).
(2)Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de
pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări
privind persoana faţă de care se ia măsura.
(3)Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă
că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuieşte, cu privire la
inculpatul care locuieşte cu persoanele prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. b) ori cu privire la
persoana cercetată sau condamnată pentru infracţiunea de evadare.
(4)Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură,
în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de
acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita
revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana
nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Art. 219: Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se
află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea
motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
(2)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1)
împreună cu dosarul cauzei.
(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluţionare în
camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea
inculpatului.
(4)Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze
propunerea înaintată de procuror.
(5)Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.
(6)Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere
motivată.
(8)Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la
expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9)Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la
domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile
preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege.
Art. 220: Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată
(1)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza
poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu.
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că este
neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1), care permite
luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat
preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea
sa de libertate.
(2)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, sesizată conform alin. (1),
dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la
termenul fixat.
(3)Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(4)Dispoziţiile art. 219 alin. (4), (7) şi (9) se aplică în mod corespunzător.
Art. 221: Conţinutul măsurii arestului la domiciliu
(1)Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă
determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a
dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta.
(2)Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:
a)să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a
judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;
b)să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la
comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul
judiciar.
(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un dispozitiv
electronic de supraveghere şi/sau să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la
art. 215 alin. (2) lit. d)-k). Prevederile art. 215 alin. (8), (81) şi (9) se aplică în mod
corespunzător.
(4)În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe
care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a
măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura
arestării preventive.
(5)Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în
faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
(6)La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea
imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire
profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă,
precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest
lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.
(61)În situaţia prevăzută la alin. (6), în încheiere se va indica în mod expres perioada de timp,
precum şi, după caz, locul de muncă, instituţia de învăţământ, unitatea sanitară sau alt loc în care
s-a aprobat deplasarea inculpatului.
(7)În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de
judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul
sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la
domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
(8)Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară
sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată,
inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de
poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a
persoanelor şi organelor de frontieră.
(9)Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la
domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în
care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată,
în cursul judecăţii.
(10)Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse
inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută
măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
(11)În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau
obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul
de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea
motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura
arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
(12)Atunci când, cu rea-credinţă, inculpatul încalcă obligaţia de a nu părăsi imobilul ori nu
respectă itinerarul sau condiţiile de deplasare, stabilite potrivit legii, organul de supraveghere are
dreptul de a-l prinde pe inculpat şi de a-l prezenta de îndată procurorului, în cursul urmăririi
penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei
de judecată, în cursul judecăţii, pentru a proceda potrivit alin. (11).
Art. 222: Durata arestului la domiciliu
(1)În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30
de zile.
*) Din Decizia nr. 17/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 222 alin. (1) cu referire la art. 227 alin. (2) şi art. 204 alin. (12) teza I din Codul
de procedură penală, stabileşte următoarele:
În cazul admiterii contestaţiei, Completul de judecători de drepturi şi libertăţi de la instanţa de
control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp
rămasă până la împlinirea termenului substanţial de 30 de zile calculat de la momentul arestării
preventive a inculpatului, în temeiul dispoziţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima
instanţă.
(2)Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate,
dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare
prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
(3)În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror,
prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea
duratei acesteia.
(5)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a
propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la
domiciliu şi dispune citarea inculpatului.
(6)Participarea procurorului este obligatorie.
(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere
motivată.
(8)Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea
termenului de formulare a contestaţiei.
(9)Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.
(10)Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare
pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi
penale.
(10)[textul din Art. 222, alin. (10) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 5 a fost abrogat la
29-ian-2016 de Actul din Decizia 740/2015]
(11)Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(12)În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate
fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod
corespunzător.
SECŢIUNEA 6:Arestarea preventivă
Art. 223: Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
(1)Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de
cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul
judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o
infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a)inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la
judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b)inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un
expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să
determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c)inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere
frauduloasă cu aceasta;
d)există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi
infracţiuni.
*) Prin Decizia nr. 22/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură
penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea
unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau
pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit.
d) din Codul de procedură penală se poate dispune doar în primul dosar.
(2)Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea
rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la
regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi
restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal,
evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin
sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a
modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta
provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată
că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea
publică.
(3)Faţă de inculpatul care, în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară sau al judecăţii, a mai fost arestat preventiv sau faţă de care s-a dispus anterior
arestul la domiciliu, se poate dispune măsura arestării preventive numai dacă au intervenit
temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Art. 224: Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
(1)Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o
propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului
de drept.
(2)Propunerea prevăzută la alin. (1), împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de
reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Art. 225: Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform art. 224 alin. (2) stabileşte termenul de
soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea
loc.
(2)În cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare
preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică
procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului,
căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu.
(3)Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce la
cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere,
posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
(4)Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară
de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii,
din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa
judecătorului.
(5)În toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau
numit din oficiu.
(6)Participarea procurorului este obligatorie.
(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este
acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de
procuror.
(8)Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la
cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i
atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Art. 226: Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin
încheiere motivată.
(2)Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reţinerii
nu se deduce din durata arestării preventive.
(3)După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o
înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Art. 227: Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea
procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut.
(2)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate
dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
(3)
[textul din Art. 227, alin. (3) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 6 a fost abrogat la 23-
mai-2016 de Art. II, punctul 50. din Ordonanta urgenta 18/2016]
Art. 228: Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului
arestat preventiv
(1)
[textul din Art. 228, alin. (1) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 6 a fost abrogat la 23-
mai-2016 de Art. II, punctul 51. din Ordonanta urgenta 18/2016]
(2)Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive i se comunică, sub semnătură, în
scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), precum şi dreptul
de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita
revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori
refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
(3)Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a dispus măsura, încunoştinţează despre
aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Dispoziţiile
art. 210 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Efectuarea încunoştinţării se consemnează întrun
proces-verbal.
(4)Îndată după introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul de a încunoştinţa
personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv să încunoştinţeze persoanele prevăzute
la alin. (3) despre locul unde este deţinut.
(5)Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului
de deţinere, imediat după producerea schimbării.
(6)Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului arestat
preventiv dispoziţiile alin. (2)-(5), precum şi de a consemna într-un proces-verbal modul în care
s-a realizat încunoştinţarea.
(7)Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal
încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care se consemnează în procesul-verbal întocmit
potrivit alin. (6).
Art. 229: Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi
penale
(1)Când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se află un
minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o
persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă
este încunoştinţată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana
respectivă.
(2)Obligaţia de încunoştinţare revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau
de la instanţa ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a
acestei obligaţii fiind consemnat într-un proces-verbal.
Art. 230: Mandatul de arestare preventivă
(1)În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de
îndată mandatul de arestare preventivă.
(2)Dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite
câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
(3)În mandatul de arestare preventivă se arată:
a)instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii
arestării preventive;
b)data emiterii mandatului;
c)numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul;
d)datele de identitate ale inculpatului;
e)durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care
încetează;
f)arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia,
încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege;
g)temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h)ordinul de a fi arestat inculpatul;
i)indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv;
j)semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi;
k)semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune
corespunzătoare în mandat.
(4)Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis
mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de poliţie.
(41)Mandatul de arestare poate fi transmis organelor de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau
prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor
destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(5)Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod sau
evadarea persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un
proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie.
(6)
Organul de poliţie predă exemplarul original al mandatului de arestare preventivă şi procesulverbal
prevăzut la alin. (5) administraţiei locului de deţinere.
Art. 231: Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului
(1)Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare originale
ale mandatului emis se înaintează organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa inculpatului
în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în România,
exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de
judecată.
(2)Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau
prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor
destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(3)În situaţia în care mandatul de arestare conţine erori materiale, dar permite identificarea
persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente
în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută
măsura, solicitând în acelaşi timp instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate.
(4)Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un
exemplar al acestuia, într-una din formele prevăzute la alin. (1) sau (2), după care o conduce în
cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive
sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluţionare
dosarul cauzei.
(5)În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate pătrunde în
domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul
oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii
temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau
reşedinţa respectivă.
(6)În cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării
sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea
acestor motive, judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz,
judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află spre soluţionare dosarul
cauzei.
(7)Judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului conform art. 225
alin. (7) şi
(8), în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor
administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după
audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului
ori, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea
acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în
libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Art. 232: Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă
Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliţie
însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi
înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, precum
şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Art. 233: Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
(1)În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30 de zile,
în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii.
(2)Termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de
inculpatul arestat preventiv.
(3)Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la
altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă. Durata arestării
preventive se calculează potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2).
Art. 234: Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1)Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă
temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a
inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
(2)Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(3)În cazul prevăzut la alin. (1), prelungirea arestării preventive poate fi dispusă de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care
face parte procurorul care a întocmit propunerea.
(4)Dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de drepturi şi libertăţi de
la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă,
prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii de prelungire sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a
constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea.
(5)Când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării
preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu
propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii.
Art. 235: Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
(1)Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la
judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării
preventive, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire
a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului,
care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului
arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea
de a studia dosarul cauzei.
(3)Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care
se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau
numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia şi în prezenţa unui
apărător ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a unui interpret, şi prin videoconferinţă, la locul
de deţinere.
(4)În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii
nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră
ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa
inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) teza finală se aplică în mod corespunzător.
(5)Participarea procurorului este obligatorie.
(6)Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării
preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Art. 236: Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi
penale
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului,
prin încheiere motivată.
(2)Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30
de zile.
(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri,
fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
(4)Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un
termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Art. 237: Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi
penale
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată,
propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei
acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză.
(2)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate
dispune înlocuirea arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202
alin. (4) lit. b)-d).
Art. 238: Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în
cursul judecăţii
(1)Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în
cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în
faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă
de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă
dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale. Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.
(2)În cursul judecăţii, măsura prevăzută la alin. (1) se poate dispune de către instanţa de judecată
în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către
preşedintele completului.
(3)
[textul din Art. 238, alin. (3) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 6 a fost abrogat la 09-
iul-2023 de Art. I, punctul 29. din Legea 201/2023]
Art. 239: Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă
instanţă
(1)În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate
depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de
lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata
arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
(2)Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care
inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a
măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară
sau în cursul judecăţii sau în lipsă.
(3)La expirarea termenelor prevăzute la alin. (1), instanţa de judecată poate dispune luarea unei
alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Art. 240: Tratamentul medical sub pază permanentă
(1)În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o
boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în
reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt
comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră
preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii.
(2)Timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă, conform alin. (1), intră în durata
arestării preventive.
SECŢIUNEA 7:Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive
Art. 241: Încetarea de drept a măsurilor preventive
(1)Măsurile preventive încetează de drept:
a)la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea
duratei maxime prevăzute de lege;
b)în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de
judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte
pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;
c)la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d)în alte cazuri anume prevăzute de lege.
e)[textul din Art. 241, alin. (1), litera E. din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 7 a fost
abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102, punctul 162. din titlul III din Legea 255/2013]
f)[textul din Art. 241, alin. (1), litera F. din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 7 a fost
abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102, punctul 162. din titlul III din Legea 255/2013]
g)[textul din Art. 241, alin. (1), litera G. din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 7 a fost
abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102, punctul 162. din titlul III din Legea 255/2013]
(11)Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept şi în următoarele
situaţii:
a)la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii,
arestului la domiciliu şi arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o
măsură educativă neprivativă de libertate;
b)în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.
(2)Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa căreia se
află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea
administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul
celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori arestat în
altă cauză.
(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar şi în
lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
(4)Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor cu atribuţii
în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin
care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
Art. 242: Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă
măsură preventivă
(1)Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile
care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii,
dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(2)Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării
împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura
preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(3)Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării
împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura
preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
(4)În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau
de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are obligaţia să îl
informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează
judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea
informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi,
când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea
măsurii preventive luate de acesta.
(41)În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar şi
controlului judiciar pe cauţiune, precum şi înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de
procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. La înlocuirea
măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dispoziţiile
art. 216 alin. (1) şi (3) şi art. 217 se aplică în mod corespunzător.
(42)Împotriva ordonanţei procurorului, dispuse potrivit alin. (41), se poate formula plângere, în
condiţiile art. 213.
(5)Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în
scris, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau
instanţei de judecată, după caz.
(6)În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul
cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la
solicitarea acestuia de către judecător.
(7)În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea
inculpatului.
(8)Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea acestuia
asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din
oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a
fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de
necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i
se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
(9)Participarea procurorului este obligatorie.
(10)Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la
domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea întemeiată,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea
cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.
(11)Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite
cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte
obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(12)Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de
consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de
inculpat.
(13)Termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se
stabileşte valoarea cauţiunii.
SECŢIUNEA 8:Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor
Art. 243: Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive
(1)Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispoziţiilor
prevăzute în secţiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogările şi completările prevăzute în
prezentul articol.
(2)Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai
dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia
nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.
(3)La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta
inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.
(4)Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la
art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz,
către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Art. 244: Condiţii speciale de executare a reţinerii şi arestării preventive dispuse faţă de
minori
Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât
măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau
morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.
Art. 2441: Informarea privind condiţiile speciale de executare a reţinerii şi arestării
Indice
preventive dispuse faţă de minor
(1)Dacă persoana reţinută sau arestată este minor, odată cu informarea prevăzută la art. 209 alin.
(17) şi art. 228 alin. (2), acesteia i se comunică şi dreptul la condiţii speciale de executare,
potrivit art. 244.
(2)Informarea prevăzută la alin. (1) se face şi către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.
(3)Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori informarea acestora ar afecta interesul
superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, informarea se va face către un alt adult
care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar.
(4)În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (3) sau adultul desemnat nu
este acceptat de organul judiciar, informarea se va face către o altă persoană aleasă de organul
judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului.
(5)În cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (3) sau (4) încetează, informarea se va face
potrivit alin. (2).
Titlul V Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale / Capitolul II Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical
Art. 245: Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate
dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului, dacă se află în
situaţia prevăzută de art. 109 alin. (1) din Codul penal.
(2)Măsura prevăzută la alin. (1) constă în obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în
mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau
până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
(3)Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra
măsurii prevăzute la alin. (1) în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă
asupra măsurii prin încheiere motivată.
Art. 246: Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii
(1)În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi
sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării
provizorii la tratament medical.
(2)Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte
necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.
(3)Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5
zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.
(4)Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după
audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează
şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat,
dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii.
(5)Participarea procurorului este obligatorie.
(6)Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării
provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate
prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.
(7)Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile
de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
(8)Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a
suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta
nu a fost depusă potrivit alin. (2).
(9)În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului
ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru
siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a
luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea
suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate.
Dispoziţiile alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(10)Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia,
potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către
instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.
(11)În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu,
inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa
căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize
medico-legale. Dispoziţiile alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(12)Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament
medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a
luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de
specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în
condiţiile prevăzute la art. 247.
(13)În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul
de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta,
în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă
măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale,
se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestaţie, în termen
de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară de la
instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu.
SECŢIUNEA 2:Internarea medicală provizorie
Art. 247: Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate
dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori
consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea
unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
(2)Măsura prevăzută la alin. (1) constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau
inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau până la
ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii.
(3)Dispoziţiile art. 245 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 248: Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii
(1)În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi
sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii
internării medicale provizorii.
(2)Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii internării medicale provizorii.
(3)Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează de îndată termen de soluţionare a propunerii şi
dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
(4)Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului, dacă starea
sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Când suspectul sau
inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi deplasarea sa nu este
posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară
procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde se află.
(5)Participarea procurorului este obligatorie.
(6)Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării
medicale provizorii să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta
concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară.
Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul desemnat de acesta şi la alcătuirea
planului terapeutic.
(7)Judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi contestată
în termen de 5 zile de la pronunţare. Contestaţia nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de
siguranţă.
(8)Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau
inculpatului, luându-se, dacă este cazul, măsurile prevăzute la art. 229.
(9)În cazul în care respinge propunerea, judecătorul poate dispune obligarea provizorie la
tratament medical a suspectului sau inculpatului, dacă acesta se află în situaţia prevăzută la art. 109 alin. (1) din Codul penal.
(10)Dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a
intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, la sesizarea
procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru
de familie al acestuia, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară
care a luat măsura sau, după caz, în faţa căruia se află cauza dispune, prin încheiere motivată, în
urma efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, ridicarea măsurii internării medicale
provizorii ori, dacă suspectul sau inculpatul se află în situaţia prevăzută la art. 109 alin. (1) din
Codul penal, înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării provizorii la tratament medical.
Dispoziţiile alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(11)În cursul judecăţii, faţă de inculpat se poate dispune internarea medicală provizorie, la
propunerea procurorului, ori din oficiu, de către instanţa în faţa căreia se află cauza, în urma
efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii
internării medicale provizorii. Dispoziţiile alin. (3)-(10) se aplică în mod corespunzător.
(12)Dispoziţiile art. 246 alin. (13) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 3:Dispoziţii privind expertizele medico-legale psihiatrice
Art. 2481: Efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice
Indice
În cazul expertizelor medico-legale psihiatrice prevăzute de prezentul capitol, dispoziţiile art. 184 alin. (2)-(28) se aplică în mod corespunzător.
Titlul V Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale / Capitolul III Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
Art. 249: Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
(1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau
sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării
extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a
reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2)Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin
instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3)Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra
bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4)Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra
bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se
află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(41)În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea
de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau
sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.
(5)Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea
executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale
persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6)Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua şi la cererea părţii civile. Cererea se
adresează procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz.
Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi
părţii civile.
(61)În cursul urmăririi penale, măsurile asigurătorii sunt luate de procuror prin ordonanţă.
Procurorul dispune de îndată asupra luării măsurilor asigurătorii atunci când cererea este făcută de
partea civilă.
(62)Ordonanţa de luare a măsurilor asigurătorii se comunică suspectului sau inculpatului şi părţii
civile odată cu aducerea la îndeplinire a acestor măsuri. Ordonanţa de respingere a cererii părţii
civile se comunică acesteia şi suspectului sau inculpatului de îndată.
(63)Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, după caz, se pronunţă asupra luării
măsurii asigurătorii în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere motivată. Judecata se
face de urgenţă. Participarea procurorului este obligatorie.
(64)Încheierea prin care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii se comunică inculpatului şi părţii
civile odată cu aducerea la îndeplinire a acestor măsuri. Încheierea de respingere a cererii părţii
civile se comunică acesteia şi inculpatului de îndată după pronunţare.
(7)Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8)Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte
persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
Art. 250: Contestarea măsurilor asigurătorii
(1)Împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus asupra luării măsurii asigurătorii sau a
modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul, inculpatul, partea civilă sau orice altă
persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei, la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
fond.
(2)Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore
de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4)Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi
a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este
obligatorie.
(5)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(51)Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin
rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră
preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(6)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către
judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul
ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori
la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
*) N.R.: "Decizia C.C. 24/2016 - Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de
Avocatul Poporului şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de
procedură penală care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de
cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională."
(7)Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere
motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea
procurorului este obligatorie.
(8)După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra
modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
(9)Întocmirea minutei este obligatorie.
Art. 2501: Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii
Indice
(1)Împotriva încheierii prin care s-a pronunţat judecătorul de cameră preliminară, instanţa de
judecată sau instanţa de apel asupra luării măsurii asigurătorii, inculpatul, procurorul, partea civilă
sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare
sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră
preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la
instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare.
(2)Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală
a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet
format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură
asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
(3)Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestaţia se
soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi
cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi
următoarele se aplică în mod corespunzător.
(4)În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile
alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 2502: Verificarea măsurii asigurătorii
Indice
În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz,
instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale,
respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau
menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea
măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în
mod corespunzător.
Art. 251: Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele
de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului
de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.
Art. 252: Procedura sechestrului
(1)Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze
bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi.
(2)Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile
de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani
care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3)Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt
obligate să le primească şi să le valorifice de îndată.
(4)Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea se depun la unităţile
Trezoreriei Statului la care se depun metalele preţioase şi pietrele preţioase considerate bunuri fără
stăpân, precum şi cele ridicate în vederea confiscării ori confiscate în condiţiile prevăzute de lege,
iar mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie de credit.
(5)Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre
păstrare instituţiilor de specialitate.
(6)Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă
obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii,
depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii
definitive.
(7)Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
(8)Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani
ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3
zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9)Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un
custode.
Art. 2521: Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile şi imobile sechestrate
Indice
(1)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul,
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată care a instituit sechestrul
poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate, la cererea
proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.
(2)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu
există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul
asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:
a)atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate
s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul
dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în
acest caz;
b)atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a
aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
c)atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere, asupra
masei lemnoase şi a materialelor lemnoase, asupra produselor farmaceutice şi a materialelor
sanitare;
d)atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere
necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.
e)atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unui stoc de bunuri sau produse cu o valoare
cumulată mai mică sau egală cu echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro.
(3)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi
valorificarea nu se poate face potrivit alin. (2), autovehiculele asupra cărora s-a instituit
sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:
a)atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;
b)dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an
sau mai mare.
(31)În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când
sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unui mijloc de transport rutier, feroviar, naval sau
aerian şi valorificarea nu se poate face potrivit dispoziţiilor alin. (2), bunurile pot fi
valorificate, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)măsura asigurătorie a fost dispusă pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau
sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării
extinse;
b)în termen de un an de la data instituirii măsurii asigurătorii proprietarul nu consemnează, în
contul constituit potrivit legii speciale, o sumă de bani în cuantum egal cu valoarea bunului
sechestrat;
c)bunul se află în custodia unei instituţii publice.
(4)Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. (1)-(31) se
depun în contul prevăzut la art. 252 alin. (8).
(5)[textul din Art. 2521, alin. (5) din partea 1, titlul V, capitolul III a fost abrogat la 27-dec-2015
de Art. 47, punctul 2. din capitolul VIII din Legea 318/2015]
Art. 2522: Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
Indice
(1)În cursul urmăririi penale, în situaţiile prevăzute la art. 2521 alin. (2)-(31), dacă procurorul care
a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl sesizează
cu o propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de drepturi şi
libertăţi.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat în condiţiile alin. (1) fixează un termen, care nu poate
fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a
fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.
(3)La termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custodelui faptul că
se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a
face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate. După examinarea
obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune prin
încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile prevăzute la art. 2521 alin. (2)-(31). Lipsa
părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii.
(4)Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prevăzute la alin. (3) se poate face
contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către părţi,
custode, procuror, precum şi de către orice altă persoană interesată în termen de 10 zile.
(5)Termenul prevăzut la alin. (4) curge de la comunicare pentru procuror, părţi sau custode sau de
la data când au luat la cunoştinţă de încheiere în cazul altor persoane interesate.
(6)Părţile sau custodele pot face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Procurorul poate face
contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a respins
propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.
(7)Contestaţia prevăzută la alin. (4) este suspensivă de executare. Judecarea cauzei se face de
urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Art. 2523: Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul procedurii de cameră
Indice
preliminară şi al judecăţii
(1)În cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, judecătorul de cameră preliminară
sau, după caz, instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a unei dintre părţi sau a
custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop,
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată fixează un termen, care nu
poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părţile, precum şi custodele
bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.
(2)La termenul fixat se pune în discuţia părţilor şi, după caz, a custodelui, în camera de consiliu,
valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii
sau cereri legate de acestea. Lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii.
(3)Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile prevăzute la
alin. (2), judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată dispune prin
încheiere motivată.
(4)Împotriva încheierii prevăzute la alin. (3) se poate face contestaţie la judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, după caz, la instanţa ierarhic superioară, respectiv
la completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către părţi, custode, procuror,
precum şi de către orice altă persoană interesată, dispoziţiile art. 2522 alin. (4)-(7) aplicându-se în
mod corespunzător.
Art. 2524: Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Indice
(1)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de art. 2522 alin. (3) sau a
hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, prevăzută de art. 2522 alin.
(7) sau art. 2523 alin. (3), suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, orice
altă persoană interesată, precum şi procurorul pot formula, în cursul procesului penal, contestaţie la
instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă.
(2)Contestaţia prevăzută la alin. (1) se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat.
(3)Instanţa soluţionează contestaţia de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea
părţilor, prin încheiere definitivă.
(4)După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestaţie împotriva modului
de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile
sechestrate prevăzute la alin. (1), se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Art. 253: Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
(1)Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 252, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată
şi bunurile exceptate de lege de la urmărire, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (8), găsite la
persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile suspectului sau
inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor persoane interesate.
(2)În procesul-verbal prevăzut la alin. (1) se menţionează şi faptul că părţile au fost
încunoştinţate că:
a)pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 2521 alin. (1);
b)în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, bunurile mobile asupra
cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar şi fără
consimţământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2521 alin. (2).
(3)Un exemplar al procesului-verbal prevăzut la alin. (1) se lasă persoanei asupra bunurilor căreia
s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau
celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau
totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un
exemplar se înaintează şi organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de
24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
(4)Pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa
de judecată care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra
bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul
şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
(5)Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi cu privire la dispunerea înscrierii
ipotecare asupra bunurilor mobile.
(1)Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile
civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în
limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează
sechestrul.
(2)Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia
organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la
scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori
instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
Art. 255: Restituirea lucrurilor
(1)Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la
orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei
persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor
lucruri. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod corespunzător.
(2)Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea
situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le
păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.
Art. 256: Restabilirea situaţiei anterioare
Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar
restabilirea este posibilă.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul I Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul de aducere
Art. 257: Modul de citare
(1)Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face
prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal.
(2)Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii
procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei
locale ori prin serviciul poştal sau de curierat.
(3)Persoanele prevăzute la alin. (2) sunt obligate să îndeplinească procedura de citare şi să
comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul
judiciar.
(4)În cazul prevăzut la art. 80, persoanele vătămate şi părţile civile pot fi citate prin reprezentantul
legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională.
(5)Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de
mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate.
(6)Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu
excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil.
(7)Organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i la
cunoştinţă consecinţele neprezentării. În cursul urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a
termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel citată.
(8)Citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis, care va purta menţiunea «Pentru
justiţie. A se înmâna cu prioritate».
Art. 258: Conţinutul citaţiei
(1)Citaţia este individuală şi trebuie sa cuprindă următoarele:
a)denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său,
data emiterii şi numărul dosarului;
b)numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c)adresa celui citat;
d)ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi
locul indicate;
e)menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;
f)dacă este cazul, menţiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în
cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un
avocat din oficiu;
g)menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul
aflat la arhiva instanţei sau a parchetului;
h)consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar.
(2)Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi
denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu
mandat de aducere.
(3)Citaţia se semnează de cel care o emite.
Art. 259: Locul de citare
(1)Suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la adresa unde
locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de
personal al unităţii la care lucrează.
(2)Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului
judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la
această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.
(3)Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt
loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.
(4)Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima
citare legal îndeplinită.
(5)Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de
muncă, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă:
a)anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;
b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c)numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui citat;
d)numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul
căruia se află dosarul;
e)menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f)menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în
drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g)menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul
termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
(6)Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă socială
se citează prin administraţia acestora.
(7)Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. O
copie a citaţiei se comunică şi administraţiei locului de deţinere.
(71)Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
(8)Pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă,
citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată nava.
(9)Dacă suspectul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul termen,
potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile
legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional
aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a
scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă a
îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi
înştiinţat prin citaţie că are obligaţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă
electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind
procesul. În cazul în care nu se conformează, comunicările i se vor face prin scrisoare
recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate
actele care se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
(10)Personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în
cadrul organizaţiilor internaţionale, membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în
străinătate, precum şi cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii
de familie care îi însoţesc, se citează prin intermediul unităţilor care i-au trimis în străinătate.
(11)La stabilirea termenului pentru înfăţişarea suspectului sau inculpatului aflat în străinătate se
ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se afla
suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea
înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.
(12)Instituţiile, autorităţile publice şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul
neidentificării sediului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (5).
(13)Citarea prin intermediul poştei electronice sau al unui sistem de mesagerie electronică se face
la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop organului judiciar de
către persoana citată sau de către reprezentantul ei.
Art. 260: Înmânarea citaţiei
(1)Citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire.
(2)Dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia
va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la
împrejurările constatate. Înştiinţarea trebuie să cuprindă:
a)anul, luna, ziua şi ora când afişarea a fost făcută;
b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c)numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;
d)numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul
căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e)menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f)menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în
drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g)menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul
termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
(21)Dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire,
persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre aceasta proces-verbal.
(3)În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau inculpat care
locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu
permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.
(4)Citarea se poate realiza şi prin intermediul autorităţilor competente ale statului străin
dacă:
a)adresa celui citat este necunoscută sau inexactă;
b)nu a fost posibilă trimiterea citaţiei prin intermediul poştei;
c)dacă citarea prin poştă a fost ineficientă sau necorespunzătoare.
(5)Când citarea se face potrivit art. 259 alin. (6)-(8), unităţile acolo arătate sunt obligate a înmâna
de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul
pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar
acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
(6)Citaţia destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei persoane juridice se predă la
registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. Dispoziţiile alin. (2) se aplică
în mod corespunzător.
(7)Când citarea se realizează potrivit art. 257 alin. (5), persoana care realizează citarea întocmeşte
un proces-verbal.
Art. 261: Înmânarea citaţiei altor persoane
(1)Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi
înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.
(2)Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în
lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în
mod obişnuit îl înlocuieşte.
(3)Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi
semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire,
agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
(4)În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze când
poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când persoana citată nu poate fi găsită,
agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare care trebuie să cuprindă:
a)anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;
b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c)numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;
d)numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul
căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e)menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f)menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în
drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g)menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul
termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
(5)În cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un
hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să
facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează
citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările
care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
(6)[textul din Art. 261, alin. (6) din partea 1, titlul VI, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 178. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 2611: Imposibilitatea de a comunica citaţia
Indice
Când comunicarea citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori
destinatarul nu mai locuieşte în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută
din alte motive asemănătoare, agentul întocmeşte un proces-verbal în care menţionează situaţiile
constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
Art. 262: Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei
(1)Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate,
precum şi data pentru care este citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei,
numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta
a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia.
(2)Ori de câte ori, cu prilejul predării, afişării sau transmiterii electronice a unei citaţii se încheie
un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile prevăzute la alin. (1). În
situaţia în care citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de
mesagerie electronică, la procesul-verbal se ataşează, dacă este posibil, dovada transmiterii
acesteia.
Art. 263: Incidente privind citarea
(1)În cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea
lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este
prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii aplicându-se în mod
corespunzător.
(2)Cu excepţia situaţiei în care prezenţa inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind
procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din
oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.
Art. 264: Comunicarea altor acte procedurale
(1)Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul
capitol.
(2)În cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin
fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenţie.
Art. 265: Mandatul de aducere
(1)O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe
baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar
ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a
citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
(2)Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat
prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.
(3)În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală, iar
în cursul judecăţii de către instanţă.
(4)În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără
consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi
dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul.
(5)Cererea formulată de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:
a)motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2);
b)indicarea infracţiunii care constituie obiectul urmăririi penale şi numele suspectului sau al
inculpatului;
c)indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea mandatului de aducere.
(6)Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de aducere se
soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
(7)În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune
motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii
persoanei solicitate, emiţând de îndată mandatul de aducere.
(8)Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să cuprindă:
a)denumirea instanţei;
b)data, ora şi locul emiterii;
c)numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d)scopul pentru care a fost emis;
e)numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat şi adresa unde locuieşte. În cazul
suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menţioneze infracţiunea care
constituie obiectul urmăririi penale;
f)indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere;
g)menţiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
h)semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
(9)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt satisfăcute condiţiile
prevăzute la alin. (1), (2) şi (4), dispune, prin încheiere definitivă, respingerea cererii, ca
neîntemeiată.
(10)Mandatul de aducere emis de organul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, sau de
instanţă, în cursul judecăţii, trebuie să cuprindă, în mod corespunzător, menţiunile prevăzute la
alin. (8).
(11)Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau, după caz,
efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa acesteia.
(12)Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de
audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de
8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora.
Art. 266: Executarea mandatului de aducere
(1)Mandatul de aducere se execută prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi
organele de ordine publică. Persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite
mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care
persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să
fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.
(2)În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de
judecată, organele prevăzute la alin. (1) pot pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în
care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică
executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul
urmărit.
(3)Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel
însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de
îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.
(4)Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în
mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un procesverbal
care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. Procesul-verbal se înaintează, de îndată,
organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.
(5)Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare
sau prin poliţia militară.
(6)
Activităţile desfăşurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate într-un
proces-verbal, care trebuie să cuprindă:
a)numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b)locul unde este încheiat;
c)menţiuni despre activităţile desfăşurate.
Art. 267: Accesul la bazele electronice de date
(1)În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu
mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele
electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat.
(2)Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu
procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la
informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul II Termenele
Art. 268: Consecinţele nerespectării termenului
(1)Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
(2)Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage
de drept încetarea efectului măsurii.
(3)Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la
nulităţi.
Art. 269: Calculul termenelor procedurale
(1)La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul
care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
(2)La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să
curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
(3)Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a
ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o
lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.
(4)Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile
lucrătoare care urmează.
Art. 270: Acte considerate ca făcute în termen
(1)Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la
unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa
oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus
servesc ca dovadă a datei depunerii actului.
(2)Dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din
necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui
organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul
ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.
(3)Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă
data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege
pentru efectuarea actului.
Art. 271: Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi
În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau
ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul III Cheltuielile judiciare
Art. 272: Acoperirea cheltuielilor judiciare
(1)Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor,
conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul
procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli
ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de
părţi.
(2)Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în
bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor
ministere de resort.
Art. 273: Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului
(1)Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul
la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite
de chemarea lor.
(2)Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe
durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă.
(3)Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o
compensare.
(4)Expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale.
(5)Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) şi (4) se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care
a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul
cheltuielilor judiciare special alocat.
Art. 274: Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală,
condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei
(1)În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare
la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de
organele judiciare, care rămân în sarcina statului.
(2)Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa
hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine
seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de măsura în care a provocat
cheltuielile judiciare.
(3)Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea
pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Art. 275: Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
(1)Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:
1. în caz de achitare, de către:
a)persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;
b)partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă
procesuală;
c)inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;
2. în caz de încetare a procesului penal, de către:
a)inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;
b)persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea
prealabilă a fost tardiv introdusă;
c)partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;
d)inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.
3. dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate
de către:
a)persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea
în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se
reţine o culpă procesuală;
b)inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevăzute în dispoziţiile
art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;
4. în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare
sunt suportate de către stat.
(2)În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei
alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a
retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.
(3)În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
(4)În cazul când mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor
judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
(5)Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul
dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri
formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.
(6)Cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit
legii, rămân în sarcina statului.
(7)În situaţia contestaţiilor formulate de către administraţia penitenciarului în cazurile prevăzute de
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile
judiciare rămân în sarcina statului.
Art. 276: Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
(1)În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi
părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.
(2)Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata
totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.
(3)În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere
a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.
(4)În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte
responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3).
(5)În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi,
după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au
fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă.
(6)În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul IV Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi
Art. 277: Modificări în acte procedurale
(1)Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în
considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul
actului, de către cei care l-au semnat.
(2)Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile.
(3)Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face
adăugări.
Art. 278: Îndreptarea erorilor materiale
(1)Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de
urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa
care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
(2)În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri.
(3)Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o
încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
Art. 279: Înlăturarea unor omisiuni vădite
Dispoziţiile art. 278 se aplică şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite,
nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi, potrivit art. 272 şi
273, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul V Nulităţile
Art. 280: Efectele nulităţii
(1)Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea
actului în condiţiile prevăzute expres de prezentul cod.
(2)Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate,
atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul.
(3)Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este
posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale.
Art. 281: Nulităţile absolute
(1)Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:
a)compunerea completului de judecată;
*) Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Ilie în Dosarul nr. 2.223/192/2016 al
Judecătoriei Bolintin-Vale şi constată că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură
penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
b)competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când
judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă
cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria nulităţilor
absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a
organului de urmărire penală, este neconstituţională.
b1)competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală;
c)publicitatea şedinţei de judecată;
d)participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e)prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f)asistarea de către avocat a suspectului şi a persoanei vătămate, respectiv a inculpatului şi a
celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
(2)Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
(3)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) poate fi invocată în orice
stare a procesului.
(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. b1), e) şi f) poate fi invocată:
a)până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul
urmăririi penale;
b)în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei preliminare sau în
cursul judecăţii;
c)în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a
fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Art. 282: Nulităţile relative
(1)Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea
actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale
subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
(2)Nulitatea relativă poate fi invocată de suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată,
atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, de
procuror, precum şi, din oficiu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, de instanţa de judecată.
(3)Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în
termenele prevăzute la alin. (4).
(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:
a)până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul
urmăririi penale sau în această procedură;
b)până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei;
c)până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în
cursul judecăţii.
(5)Nulitatea relativă se acoperă atunci când:
a)persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;
b)persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.
Titlul VI Acte procesuale şi procedurale comune / Capitolul VI Amenda judiciară
Art. 283: Abateri judiciare
(1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă
judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a)neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare
sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte
lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
b)neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte
procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
(2)Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii
civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv
întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la
5.000 lei.
(3)Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în
condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a
asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară
de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al
baroului.
(4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă
judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
a)împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor
judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor,
experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor
salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b)lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c)tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d)neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire
penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi
neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e)nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);
f)neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o
expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,
precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
g)nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane
a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 352 alin. (9) sau art. 359;
h)nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele completului de
judecată potrivit art. 359, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe
fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;
i)manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte
persoane faţă de judecător sau procuror;
j)[textul din Art. 283, alin. (4), litera J. din partea 1, titlul VI, capitolul VI a fost abrogat la 01-
feb-2014 de Art. 102, punctul 187. din titlul III din Legea 255/2013]
k)nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel
mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;
l)neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel
mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit.
c);
m)neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale
procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n)abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de
către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin.
(3) de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;
o1)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau
entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;
p)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unităţile poştale ori de transport
sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de
informaţii;
q)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de către furnizorul de servicii sau de
persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1).
(5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în
bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului
Justiţiei, după caz, potrivit legii.
(6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie
infracţiune.
Art. 284: Procedura privitoare la amenda judiciară
(1)Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere.
(2)Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de
reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de
amendare.
(3)Dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori
reducerea amenzii.
(4)Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere.
(5)Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt
judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt
complet, prin încheiere.
PARTEA SPECIALĂ:
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 285: Obiectul urmăririi penale
(1)Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor,
la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
(2)Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.
Art. 286: Actele organelor de urmărire penală
(1)Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin
ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.
(2)Ordonanţa trebuie să cuprindă:
a)denumirea parchetului şi data emiterii;
b)numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c)fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d)obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi
de drept ale acestora;
d1)atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care
aceasta poate fi exercitată;
e)date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile
preventive luate în cursul urmăririi;
f)alte menţiuni prevăzute de lege;
g)semnătura celui care a întocmit-o.
(3)[textul din Art. 286, alin. (3) din partea 2, titlul I, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 190. din titlul III din Legea 255/2013]
(4)Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi
formulează propuneri prin referat. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 287: Păstrarea unor acte de urmărire penală
(1)Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau
confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror.
(2)În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor
formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului
de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată.
Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul II Sesizarea organelor de urmărire penală
Art. 288: Modurile de sesizare
(1)Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte
organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.
(2)Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea
organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora.
(3)În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în
ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 413-417 din Codul penal.
(1)Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o
vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
(2)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi
domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de
înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea
făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
(3)Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar
procura rămâne ataşată plângerii.
(4)Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.
(5)Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată
prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.
(6)Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o
primeşte.
(7)Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul
major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.
(8)Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său
legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă
legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face
din oficiu.
(9)Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite,
pe cale administrativă, organului judiciar competent.
(10)În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul
României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează
săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul
judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe
teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie
penală se aplică în mod corespunzător.
(11)Persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în limba pe
care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să
primească şi o traducere a citaţiei.
(1)Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea
unei infracţiuni.
(2)Denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10)
aplicându-se în mod corespunzător.
(3)
[textul din Art. 290, alin. (3) din partea 2, titlul I, capitolul II, sectiunea 1 a fost abrogat la 05-
feb-2017 de Art. II, punctul 3. din Ordonanta urgenta 14/2017]
Art. 291: Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane
(1)Orice persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în
cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public,
precum şi orice persoană cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat
cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri pentru ca
urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară.
(2)Orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuţiilor sale a luat
cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din
oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.
Art. 292: Sesizarea din oficiu
Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice
altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.
Art. 293: Constatarea infracţiunii flagrante
(1)Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2)Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana
vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea
rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii
cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
(3)În cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un
proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl
înaintează de îndată organului de urmărire penală.
(4)Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile
ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.
Art. 294: Examinarea sesizării
(1)La primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale,
iar în cazul prevăzut la art. 58 alin. (3) înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de
trimitere a sesizării organului competent.
(2)În situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de
lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă
petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.
(3)Atunci când sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul
acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de
art. 16 alin. (1), organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu
propunerea de clasare.
(4)În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea.
Art. 2941: Autorizări sau alte condiţii prealabile efectuării în continuare a urmăririi
Indice
penale faţă de o persoană
Ori de câte ori este necesară o autorizare sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru a se
dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de o anumită persoană, parchetul, odată
cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procuror, care va cuprinde
date şi informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana
cu privire la care se solicită autorizarea.
SECŢIUNEA 2:Plângerea prealabilă
Art. 295: Plângerea prealabilă
(1)Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
(2)Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit
legii.
(3)Dispoziţiile art. 289 alin. (1)-(6) şi (8) se aplică în mod corespunzător.
Art. 296: Termenul de introducere a plângerii prealabile
(1)Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei.
(2)Când persoana vătămată este un minor sau un major care beneficiază de consiliere judiciară
ori tutelă specială, termenul de 3 luni curge de la data când ocrotitorul sau reprezentantul său
legal a aflat despre săvârşirea faptei.
(3)În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanelor prevăzute la alin. (2),
termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
(4)Plângerea prealabilă greşit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la
organul judiciar necompetent.
(5)Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată
se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
Art. 297: Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
(1)La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplineşte
condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată
că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu
propunerea de clasare.
(2)Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară
plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă
înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz
contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
Art. 298: Procedura în cazul infracţiunii flagrante
(1)În caz de infracţiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea
acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.
(2)După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată
şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar,
organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul III Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de
Art. 299: Obiectul supravegherii
(1)Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să
fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală.
(2)De asemenea, procurorul exercită supravegherea activităţii organelor de cercetare penală astfel
ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 300: Modalităţile de exercitare a supravegherii
(1)Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de
cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor
legale.
(2)Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre
activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze.
(3)În exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile
necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să
asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
(4)În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să
ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de
îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării.
Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Art. 301: Trimiterea la organul competent
(1)Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală
prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile.
(3)Când procurorul constată că există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 43, dispune reunirea
cauzelor, trimiţând ulterior cauza organului competent.
Art. 302: Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul
(1)Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de
un alt organ de cercetare decât cel sesizat.
(2)Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de
procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza
propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza.
Art. 303: Dispoziţiile date de procuror
(1)Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele
de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz.
(2)Dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt
obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii
prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare
sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea
penală.
(3)În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a
dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care
are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori
poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1)
lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4)
şi (5).
Art. 304: Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
(1)Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu
este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau
la plângerea persoanei interesate.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic
superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul IV Efectuarea urmăririi penale
Art. 305: Începerea urmăririi penale
(1)Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală
dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte,
chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
(2)Începerea urmăririi penale şi respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin
ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) şi g).
(3)Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a
săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile
prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se
efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de
organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care
supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi
dosarul cauzei.
(4)Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii
prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate
dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei.
Art. 306: Obligaţiile organelor de urmărire penală
(1)Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca,
după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi
identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor
acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101.
(2)Organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă
amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală.
(3)După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele,
atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului.
(4)Organul de urmărire penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în condiţiile art. 100 alin.
(3) şi (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale.
(5)Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de
probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în
faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt
obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul
cauzei.
(6)Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt
opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.
(7)Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea
bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse, potrivit Codului penal.
Art. 307: Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere,
această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile
procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Art. 308: Procedura audierii anticipate
(1)Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente
sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de
drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea întemeiată, stabileşte de îndată data
şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Când audierea
are loc la sediul instanţei, aceasta se desfăşoară în camera de consiliu.
(3)Participarea procurorului este obligatorie.
(4)Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător cu privire la audierea minorului
martor sau parte civilă, precum şi cu privire la audierea persoanei vătămate dacă, în raport cu
persoana acestora sau cu natura cauzei, procurorul apreciază că evitarea audierii repetate pe
parcursul procesului este în interesul acestora.
Art. 309: Punerea în mişcare a acţiunii penale
(1)Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale,
când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu
există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2)Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire
penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispoziţiile art. 108 se aplică în mod corespunzător,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3)La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura.
(4)Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului şi
la comunicarea prevăzute la alin. (2).
(5)Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta
lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
Art. 310: Dispoziţii privind luarea unor măsuri faţă de făptuitor
(1)În cazul infracţiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor.
(2)Dacă făptuitorul a fost prins în condiţiile alin. (1), persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea
de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor
de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.
Art. 311: Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
(1)În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte
noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea
încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.
(2)Când urmărirea penală se efectuează faţă de o persoană, extinderea dispusă de organul de
cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care supraveghează urmărirea
penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei, organul de cercetare penală
fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.
(3)Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea
ori cu privire la schimbarea încadrării juridice.
(4)În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane,
organul de urmărire penală are obligaţia să procedeze faţă de aceste persoane potrivit art. 307.
(5)Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu
privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la
aspectele noi.
SECŢIUNEA 2:Suspendarea urmăririi penale
Art. 312: Cazurile de suspendare
(1)În cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă
de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală
înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea
urmăririi penale.
(11)Procurorul dispune suspendarea urmăririi penale numai dacă, luând în considerare toate
circumstanţele cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se
află sau prin intermediul videoconferinţei ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere
drepturilor sale ori bunei desfăşurări a urmăririi penale.
(12)Dacă nu se dispune suspendarea urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului la
locul unde se află sau prin videoconferinţă nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului.
(2)Suspendarea urmăririi penale se dispune şi în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană.
(3)Suspendarea urmăririi penale se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere,
potrivit legii.
Art. 313: Sarcina organului de urmărire pe timpul suspendării
(1)După suspendarea urmăririi penale, procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare
penală ori poate dispune preluarea sa.
(2)Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali
principali.
(3)În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cercetare penală continuă să efectueze
toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului, cu
respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor procesuali. La reluarea urmăririi
penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea
suspectului sau inculpatului.
(4)Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la
data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi
penale.
SECŢIUNEA 3:Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală
Art. 314: Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
(1)După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit
dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din
oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând:
a)clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată,
întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);
b)renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi
penale.
(2)Procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe
fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite conform
alin. (1).
(1)Clasarea se dispune când:
a)nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă
esenţiale ale sesizării;
b)există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2)Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi
dispoziţii privind:
a)ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana
vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea
soluţiei;
b)restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;
c)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a
confiscării speciale;
d)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a
unui înscris;
e)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de
confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110
din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;
f)cheltuielile judiciare.
(3)Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se
va face menţiune despre aceasta.
(4)În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive
dispuse în cauză.
(5)Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi
însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un
suspect în cauză.
Art. 316: Înştiinţarea despre clasare
(1)Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului,
inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de
fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală.
(2)În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează prin adresă
administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în
vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.
Art. 317: Restituirea dosarului organului de cercetare penală
Procurorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune
clasarea parţial şi disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de cercetare penală.
Art. 318: Renunţarea la urmărire penală
(1)În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de
cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes
public în urmărirea faptei.
(2)Interesul public se analizează în raport cu:
a)conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;
b)modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
c)scopul urmărit;
d)urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;
e)eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin
raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;
f)atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
g)existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului
penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.
(3)Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi
persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea
suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea
sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
(4)Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală
prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g).
(5)Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca
urmare moartea victimei.
(6)Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să
îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea
civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b)să ceară public scuze persoanei vătămate;
c)să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30
şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă;
*) În ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect sau inculpat minor care a împlinit
vârsta de 16 ani poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în
folosul comunităţii.
d)să frecventeze un program de consiliere.
(7)În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile
prevăzute la alin. (6), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi
îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord
de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei.
(8)Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin.
(2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (6) din
prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.
(9)În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7),
procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea
motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.
(10)Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de
procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a
fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
(11)Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o
structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
(12)Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10),
se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei
vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la
data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,
potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
(13)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea
persoanelor prevăzute la alin. (12).
(14)Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu,
cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra
legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor
legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.
(15)Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de
renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire
penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de
confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare,
judecătorul de cameră preliminară:
a)desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe
sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a
completa urmărirea penală;
b)desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.
(16)Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă.
În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea
penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.
Art. 319: Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
(1)În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea
plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate
cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei,
continuarea urmăririi penale.
(2)Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în
judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu
acesta.
(3)Dacă nu se constată situaţia prevăzută la alin. (2), se va adopta prima soluţie de netrimitere în
judecată.
Art. 320: Modul de sesizare a procurorului pentru soluţionarea cauzei
Organul de cercetare penală care constată incidenţa unuia dintre cazurile care determină clasarea
cauzei sau renunţarea la urmărire penală trimite dosarul la procuror cu propunere
corespunzătoare.
SECŢIUNEA 4:Terminarea urmăririi penale
Art. 321: Înaintarea dosarului privind pe inculpat
(1)De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul
procurorului, însoţit de un referat.
(2)Referatul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum şi date
suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate cu privire la ele în
cursul cercetării penale, precum şi locul unde acestea se află.
(3)Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să
cuprindă menţiunile arătate la alin. (2) cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este
cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunţarea la
urmărire.
Art. 322: Verificarea lucrărilor urmăririi penale
(1)În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală
potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi
penale şi se pronunţă asupra acestora.
(2)Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere.
Art. 323: Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
(1)În situaţia în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost
efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea
penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de
cercetare penală potrivit dispoziţiilor art. 302.
(2)Atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la
unele fapte sau la unii inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea
sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală.
(3)Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă menţiunile arătate la art. 286 alin.
(2), indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate.
SECŢIUNEA 5:Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror
Art. 324: Efectuarea urmăririi penale de către procuror
(1)Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de
lege.
(2)Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent
de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală.
(3)În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă,
organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.
(4)Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi
libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot
forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3).
Art. 325: Preluarea cauzelor de la alte parchete
(1)Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau
supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin
dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi când legea prevede o altă subordonare
ierarhică.
Art. 326: Trimiterea cauzei la un alt parchet
Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina
împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există
pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate
trimite cauza la un parchet egal în grad, dispoziţiile art. 73 şi 74 fiind aplicabile în mod
corespunzător.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul V Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei
Art. 327: Rezolvarea cauzelor
Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul:
a)emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală
rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;
b)emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.
Art. 328: Cuprinsul rechizitoriului
(1)Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi
cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta
reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă,
cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată,
precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub
aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se
face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar
când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În
cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării
preventive.
(2)În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu
indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
(3)Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai
multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite,
potrivit art. 327.
Art. 329: Actul de sesizare a instanţei
(1)Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
(2)Rechizitoriul însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale
rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în
fond.
(3)În situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea
autorizată a rechizitoriului, care va fi ataşată actelor menţionate la alin. (2). Când nu există
traducători autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care poate comunica cu
inculpatul.
(4)Inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate solicita să îi fie
comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă.
Art. 330: Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi
propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei
măsuri asigurătorii.
Art. 331: Dispoziţiile privitoare la măsurile de siguranţă
Dacă apreciază că faţă de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranţă cu caracter
medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul VI Reluarea urmăririi penale
Art. 332: Cazurile de reluare a urmăririi penale
(1)Urmărirea penală este reluată în caz de:
a)încetare a cauzei de suspendare;
b)restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c)redeschidere a urmăririi penale.
(2)Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Art. 333: Reluarea urmăririi penale după suspendare
Reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată de procuror ori de organul de
cercetare penală, după caz, că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare
penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a
dispune asupra reluării.
Art. 334: Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
(1)Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea
cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b).
(2)În cazul în care hotărârea se întemeiază pe dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a), reluarea se
dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai
atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de
urmărire penală. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale se vor menţiona şi actele ce urmează
a fi efectuate.
(3)În cazurile de restituire prevăzute la alin. (1) şi (2) procurorul efectuează urmărirea penală ori,
după caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanţă actele de urmărire penală
ce urmează a fi efectuate.
Art. 335: Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
(1)Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a
existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune
redeschiderea urmăririi penale. Dispoziţiile art. 317 se aplică în mod corespunzător.
*) În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură
penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, prin Decizia nr. 23/2020 Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că:
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul
infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori
structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Direcţia
Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de
procedură penală în care se face referire la "procurorul ierarhic superior celui care a dispus
soluţia".
(2)În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe
care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.
(3)Când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite
conform art. 318 alin. (6), procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.
(4)Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în
termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin
încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu
participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus
redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea
cererii de confirmare.
(41)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea de confirmare, verifică legalitatea şi
temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor şi a
materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea
judecătorului de cameră preliminară este definitivă.
(5)În cazul în care s-a dispus clasarea, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când
judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei şi a trimis cauza la
procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară
sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
(6)Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia infirmă soluţia de netrimitere în
judecată şi dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanţei care cuprinde
această soluţie, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră
preliminară.
Titlul I Urmărirea penală / Capitolul VII Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Art. 336: Dreptul de a face plângere
(1)Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin
acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
(2)Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare
penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
(3)Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează
obiectul plângerii.
Art. 337: Obligaţia de înaintare a plângerii
Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48
de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când
acestea sunt necesare.
Art. 338: Termenul de rezolvare
Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să
comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanţei.
Art. 339: Plângerea împotriva actelor procurorului
(1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza
dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(2)În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către
aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o
structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
(4)În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei
actului prin care s-a dispus soluţia.
(5)Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau
măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică
persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.
*) Prin Decizia nr. 9/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza
în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia
procurorului de caz şi a dat o nouă soluţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de
petent, în raport cu dispoziţiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală, este judecătorul de
cameră preliminară.
(6)Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.
Art. 340: Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
(1)Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu,
a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
(2)Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere
poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată
plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
(3)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi
domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului
legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea
parchetului, indicarea motivelor plângerii.
(4)Dispoziţiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(5)În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi
denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea
plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii.
Art. 341: Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
(1)După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului
de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului
judiciar competent.
(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea
petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise
cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea
penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea
administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
(3)Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2),
transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.
(4)În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul
cauzei, instanţei competente.
(5)Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere
motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu
împiedică soluţionarea plângerii.
(51)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, în cazul prevăzut la alin. (6)
verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a
oricăror înscrisuri noi prezentate, iar în cazul prevăzut la alin. (7), pe baza lucrărilor şi a
materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de probă.
(6)În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de
cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe
sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a
completa urmărirea penală;
c)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin
aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
*) Dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul
de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor
de renunţare la urmărirea penală.
(7)În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră
preliminară:
1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude
probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de
urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:
a)respinge plângerea ca nefondată;
b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a
completa urmărirea penală;
c)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la
faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea
penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare
aleatorie;
d)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin
aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
*) Dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din
Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul
soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.
(71)În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic
superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă
fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
(8)Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2
lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.
(9)În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii
procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la dispoziţia de începere a
judecăţii, precum şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării
probelor şi a efectuării urmăririi penale.
(10)Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre
soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când
instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent
potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor
şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu,
putând dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de
începere a judecăţii;
b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă
excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost
greşit soluţionate.
(11)Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
Titlul II Camera preliminară
Art. 342: Obiectul procedurii în camera preliminară
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a
competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi
a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Art. 343: Durata procedurii în camera preliminară
Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la
instanţă.
Art. 344: Măsurile premergătoare
(1)După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de
cameră preliminară.
(2)Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică
inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat
comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la
cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în
care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării
instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea
şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
(3)În cazurile prevăzute la art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea
unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul
în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei,
legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu
poate fi mai scurt de 20 de zile.
(4)La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă
a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru
soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului.
Art. 345: Procedura în camera preliminară
(1)La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează
cererile şi excepţiile formulate, precum şi excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza
lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de probă,
ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale
procurorului.
(11)În cazul în care actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informaţii clasificate,
judecătorul de cameră preliminară solicită autorităţii competente, de urgenţă, declasificarea sau
trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare şi, după caz, acordă apărătorilor părţilor şi ai
persoanei vătămate accesul la informaţiile clasificate, condiţionat de deţinerea autorizaţiei de acces
prevăzute de lege. Dacă aceştia nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după
caz, persoana vătămată nu îşi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege,
judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin
această autorizaţie.
(12)După consultarea autorităţii competente, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate
refuza motivat accesul la informaţiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a
vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru
apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important. În acest caz, informaţiile
clasificate nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei
sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.
(2)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se
comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.
(3)În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de
sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen
de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare
şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în
judecată ori solicită restituirea cauzei.
*) Prin DECIZIA nr. 23/2022, ICCJ admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia penală
prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de
drept: "Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior
şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare" şi stabileşte
următoarele:
"Actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie
de către procurorul ierarhic superior."
(1)Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu
a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată
legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi
dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu,
fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se
comunică de îndată acestora.
(2)Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi
(2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
(3)Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a)rechizitoriul este emis de un procuror necompetent după materie sau după calitatea persoanei ori
este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut
la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecăţii;
b)a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c)procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul
prevăzut de aceleaşi dispoziţii.
(4)În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau
mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate
cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.
(41)În cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi c) şi la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se
pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu
participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei
vătămate.
(42)În cazul prevăzut la alin. (3) lit. b), restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheierea
prevăzută la art. 345 alin. (2).
(5)Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
(6)Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară
procedează potrivit art. 50 şi 51, care se aplică în mod corespunzător.
(7)Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în
cauză.
(1)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul,
părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a
cererilor şi a excepţiilor.
(2)Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară
celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de
către completul competent, potrivit legii.
(3)Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu
participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.»
(4)În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât
cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura
desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.
Art. 348: Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară
În procedura de cameră preliminară, asupra măsurilor preventive se pronunţă judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu.
Titlul III Judecata / Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 349: Rolul instanţei de judecată
(1)Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor
subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
(2)Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale,
dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă
instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei,
cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă.
Art. 350: Locul unde se desfăşoară judecata
(1)Judecata se desfăşoară la sediul instanţei.
(2)Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.
Art. 351: Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
(1)Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral,
nemijlocit şi în contradictoriu.
(2)Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi
subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin
încheiere motivată.
(3)Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
Art. 352: Publicitatea şedinţei de judecată
(1)Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în
camera de consiliu nu este publică.
(2)Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au
calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură
paza şi ordinea.
(3)Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei,
demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la
cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau
pentru o anumită parte a judecării cauzei.
(31)Din oficiu sau la solicitarea expresă a persoanei vătămate sau a procurorului, şedinţa de
judecată este declarată nepublică pentru tot cursul său dacă persoana vătămată este minoră şi este
victima uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221,
222, 223 şi 374 din Codul penal.
(32)La solicitarea expresă a persoanei vătămate sau a procurorului, şedinţa de judecată este
declarată nepublică pentru tot cursul său dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere
unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane.
(4)Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin
audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a
acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
(5)Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a
persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie.
(6)În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana
vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de
instanţă.
(7)Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au
dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului.
(8)Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la
judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor
obţinute pe parcursul procesului.
(9)Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau
audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei
vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile prevăzute la
alin. (3) sau (4).
(10)Informaţiile de interes public din dosar se comunică în condiţiile legii.
(11)
[textul din Art. 352, alin. (11) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost abrogat la 09-iul-2023 de Art.
I, punctul 41. din Legea 201/2023]
(12)
[textul din Art. 352, alin. (12) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost abrogat la 09-iul-2023 de Art.
I, punctul 41. din Legea 201/2023]
Art. 353: Citarea la judecată
(1)Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura
este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii
legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Instanţa poate dispune citarea altor subiecţi
procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înfăţişarea
persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau
avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice
nelegalitate survenită în procedura de citare.
(2)Partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător
ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin
funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia
pentru un termen de judecată nu mai sunt citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la
vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie.
Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.
(3)Pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate
constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
(4)Neprezentarea persoanei vătămate şi a părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei. Când
instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru
prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.
(5)[textul din Art. 353, alin. (5) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 229. din titlul III din Legea 255/2013]
(6)Pe tot parcursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata
să se desfăşoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare.
(7)Când judecata se amână, părţile şi celelalte persoane care participă la proces iau cunoştinţă de
noul termen de judecată.
(8)La cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţă, instanţa le înmânează citaţii, spre a le
servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen.
(9)Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie.
(10)Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a
persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea
principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate
desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei.
Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului în camera de consiliu şi fără
citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.
Art. 354: Compunerea instanţei
(1)Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege.
(2)Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru
nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
(3)După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage
reluarea dezbaterilor.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi, în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 354 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 355: Judecata de urgenţă în cauzele cu arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu
(1)Dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, judecata se face de
urgenţă şi cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile.
(2)Pentru motive temeinic justificate, instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.
Art. 3551: Judecata de urgenţă în cauzele cu persoane vătămate minore
Indice
Cauzele cu persoane vătămate minore, victime ale uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 197,
199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222, 223 şi 374 din Codul penal, se judecă de urgenţă
şi cu precădere, în condiţiile art. 355.
Art. 356: Asigurarea apărării
(1)Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de
actele dosarului în tot cursul judecăţii.
(2)Când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele
completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita dreptul prevăzut la alin. (1) şi să poată lua
contact cu avocatul său.
(3)În cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea
unui avocat şi pentru pregătirea apărării.
(4)În situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică
acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat
şi pregătirea apărării.
(5)În situaţiile prevăzute la alin. (1)-(4), acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective
trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
Art. 357: Atribuţiile preşedintelui completului
(1)Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi
decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea
acestora nu este dată în căderea completului.
(2)În cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate
respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt
concludente şi utile soluţionării cauzei.
(3)Dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala
de şedinţă.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi, în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 357 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 358: Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
(1)Preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare
este la rând, dispune a se face apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate şi constată care dintre
ele s-au prezentat. În cazul participanţilor care lipsesc verifică dacă le-a fost înmânată citaţia în
condiţiile art. 260 şi dacă şi-au justificat în vreun fel absenţa.
(2)Părţile şi persoana vătămată se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate
sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
Art. 359: Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
(1)Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile
necesare în acest scop.
(2)Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea
sălii de şedinţă.
(3)Părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze
disciplina şedinţei.
(4)Când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate,
preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave,
dispune îndepărtarea ei din sală.
(5)Partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor.
Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor
audiaţi. Dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou
îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
(6)Dacă partea continuă să tulbure şedinţa şi cu ocazia pronunţării hotărârii, preşedintele
completului poate dispune îndepărtarea ei din sală, în acest caz hotărârea urmând a-i fi comunicată.
Art. 360: Constatarea infracţiunilor de audienţă
(1)Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului
de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite
procurorului competent.
(2)În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune
în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
Art. 361: Pregătirea şedinţei de judecată
(1)[textul din Art. 361, alin. (1) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 234. din titlul III din Legea 255/2013]
(2)Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare
pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.
(3)În acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele
completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure
soluţionarea cu celeritate a cauzei.
(4)În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, preşedintele completului va lua măsuri
pentru desemnarea avocatului din oficiu.
(5)În situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât şi
reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană juridică şi-a
desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant, din
rândul practicienilor în insolvenţă.
(6)De asemenea, preşedintele verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, după caz,
procedează la completarea ori refacerea acestora.
(7)Preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi
afişată la instanţă, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.
(8)La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate
cauzelor în care sunt deţinuţi sau arestaţi la domiciliu şi celor cu privire la care legea prevede că
judecata se face de urgenţă.
Art. 362: Măsurile preventive în cursul judecăţii
(1)În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa se pronunţă, la cerere sau din
oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.
(2)În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să
verifice, în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, în şedinţă publică, legalitatea şi
temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208.
Art. 363: Participarea procurorului la judecată
(1)Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
(2)În cursul judecăţii, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării
dispoziţiilor legale.
(3)În cursul judecăţii, procurorul formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii. Cererile şi
concluziile procurorului trebuie să fie motivate.
(4)Când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale,
procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
Art. 364: Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
(1)Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere
la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu
acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului,
participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere.
(2)Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată
ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor
efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă.
(3)Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în
mod nejustificat de la judecarea cauzei.
(4)Pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere,
în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care
inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la
cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul
prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu.
(5)Dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu
mandat de aducere.
(6)Inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, inclusiv în situaţia prevăzută la
alin. (1) teza finală.
Art. 365: Participarea celorlalte părţi la judecată şi drepturile acestora
(1)Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate de avocat.
(2)Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cereri, ridica excepţii şi pune
concluzii.
Art. 366: Participarea persoanei vătămate şi a altor subiecţi procesuali la judecată şi
drepturile acestora
(1)Persoana vătămată poate fi reprezentată de avocat.
(2)Persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în latura penală a
cauzei.
(3)Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi pot formula
cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
Art. 367: Suspendarea judecăţii
(1)Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă,
care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecăţii
până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.
(11)Instanţa dispune suspendarea judecăţii numai dacă, luând în considerare toate circumstanţele
cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se află sau prin
intermediul videoconferinţei ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori
bunei desfăşurări a judecăţii.
(12)Dacă nu se dispune suspendarea judecăţii, audierea suspectului sau inculpatului la locul unde
se află sau prin videoconferinţă nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului.
(2)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi
disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.
(3)Suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit
legii.
(4)Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus cu privire la suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la comunicare, pentru
părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în
termen de 48 de ore de la înregistrare.
(5)Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.
(6)Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la
încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.
(7)Instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai
subzistă cauza care a determinat suspendarea judecăţii.
(8)Dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori faţă de inculpat s-a
dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod
corespunzător prevederile art. 208.
(9)Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei.
Art. 368: Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
(1)În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză
penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea
judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.
Încheierea instanţei este supusă contestaţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanţa ierarhic superioară.
(2)Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa
poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei.
(3)Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună
cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(4)Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, în termen de 5 zile de la
primirea dosarului, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului.
Art. 369: Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
(1)Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio.
(2)În cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Procurorul
şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte.
(3)După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de
pe notele grefierului.
(4)Notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.
(5)În caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate
şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată.
(6)La cerere, părţile, pe cheltuiala acestora, pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de
judecată în ceea ce priveşte cauza lor, cu excepţia situaţiilor în care şedinţa nu a fost publică în tot
sau în parte.
Art. 370: Felul hotărârilor
(1)Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se
dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Instanţa se pronunţă prin sentinţă şi în alte
situaţii prevăzute de lege.
(2)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în
interesul legii se numeşte decizie. Instanţa se pronunţă prin decizie şi în alte situaţii prevăzute de
lege.
(3)Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri.
(4)Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care
cuprinde:
a)ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b)menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c)numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
d)numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care
au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi
cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e)fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată
fapta;
f)mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
g)cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi
participanţi la proces;
h)concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
i)măsurile luate în cursul şedinţei.
(5)Încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi
se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
(6)Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte încheierea.
Titlul III Judecata / Capitolul II Judecata în primă instanţă
Art. 371: Obiectul judecăţii
Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
Art. 372: Verificările privitoare la inculpat
(1)La termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifică
identitatea inculpatului.
(2)În cazul inculpatului persoană juridică, preşedintele face verificări cu privire la denumire,
sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea persoanelor
abilitate să îl reprezinte.
Art. 373: Măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii
(1)După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să
părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.
(2)Experţii rămân în sala de şedinţă, în afară de cazul în care instanţa dispune altfel.
(3)Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au
primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 122.
Art. 374: Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
(1)La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de
judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în
judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare
succintă a acestuia.
(2)Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe
inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară
poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor,
persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul
cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
(3)Preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la
începerea cercetării judecătoreşti.
(4)În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune
pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai
pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de
persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la
cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).
(5)Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de
probe.
(6)În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi
dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace,
iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
(7)Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către
persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în
dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere
de instanţă la deliberare.
(8)Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că
este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
(9)Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul
cercetării judecătoreşti.
(10)Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei.
(11)Dacă urmează a fi administrate probe ce constituie informaţii clasificate, instanţa solicită
autorităţii competente, de urgenţă, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de
clasificare şi, după caz, acordă apărătorilor părţilor şi ai persoanei vătămate accesul la
informaţiile clasificate, condiţionat de deţinerea autorizaţiei de acces prevăzute de lege. Dacă
aceştia nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după caz, persoana
vătămată nu îşi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege, instanţa ia
măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin această autorizaţie.
(12)După consultarea autorităţii competente, instanţa, prin încheiere, poate refuza motivat
accesul la informaţiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a
drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea
securităţii naţionale ori a unui alt interes public important. În acest caz, informaţiile clasificate nu
pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei în cauză.
Art. 375: Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
(1)Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4),
instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale
celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.
(11)Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic.
(12)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (11), dacă inculpatul este minor, este necesară şi
încuviinţarea reprezentantului său legal.
(2)Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea
de probe cu înscrisuri.
(3)Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(12).
Art. 376: Ordinea cercetării judecătoreşti
(1)Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată.
(2)Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile
cuprinse în prezenta secţiune.
(3)După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate.
(4)Administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti.
(5)Instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.
Art. 377: Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
(1)Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa
administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.
(2)Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asuprea cererii prevăzute
la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de
înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.
(3)Dispoziţiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(4)Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului, a părţilor ori a persoanei vătămate,
că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în
discuţie noua încadrare, dispoziţiile art. 386 aplicându-se în mod corespunzător.
(5)Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice,
este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului, părţilor ori ale
persoanei vătămate, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(12)
aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 378: Audierea inculpatului
(1)Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i
se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă,
de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de
avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot,
de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(2)Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse
se consemnează în încheierea de şedinţă.
(3)În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în
acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.
(4)Când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri
între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia
explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
(5)
Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a
dat anterior.
(6)Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
Art. 379: Audierea coinculpaţilor
(1)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi
inculpaţi.
(2)Când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre
inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă.
(3)Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor.
(4)Inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
Art. 380: Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
(1)Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a
coinculpaţilor.
(2)Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii,
apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele
şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru
justa soluţionare a cauzei.
(3)Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse
se consemnează în încheierea de şedinţă.
(4)Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte
ori este necesar.
Art. 381: Audierea martorului şi a expertului
(1)Audierea martorului se face potrivit dispoziţiilor art. 119-124, care se aplică în mod
corespunzător.
(2)Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit
întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune
întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi.
(3)Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori
consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
(4)Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse
se consemnează în încheierea de şedinţă.
(5)Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă.
Procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea
înscrisului la dosar, în original sau în copie.
(6)Când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri
între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare
tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
(7)Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală
acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în
cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.
(8)Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea
judecăţii, fie amânarea cauzei. Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus cu mandat
de aducere.
(9)Martorii audiaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare
judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă. Dacă instanţa găseşte necesar, poate
dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de şedinţă, în vederea reaudierii ori a
confruntării lor.
(10)Instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa
plecarea martorilor, după audierea lor.
(11)Dispoziţiile alin. (1)-(10) se aplică în mod corespunzător şi în caz de audiere a expertului sau
interpretului.
(12)Dispoziţiile art. 130-134 şi art. 306 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.
Art. 382: Consemnarea declaraţiilor
Declaraţiile şi răspunsurile inculpaţilor, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză se
consemnează întocmai în condiţiile prevăzute la art. 110 alin. (1)-(4), întrebările respinse urmând
a fi consemnate în încheierea de şedinţă potrivit art. 378-380.
Art. 383: Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
(1)Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care le-au propus.
(2)După punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca proba să nu mai fie
administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar.
(3)Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca
inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi
părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.
(4)Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire
penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a
procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.
Art. 384: Prezentarea mijloacelor materiale de probă
Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, la cerere sau din
oficiu, dispune aducerea şi prezentarea acestora, dacă este posibil.
Art. 385: Amânarea pentru probe noi
Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei
este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie
amânarea ei pentru administrarea probelor.
Art. 386: Schimbarea încadrării juridice
(1)Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare
urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă
atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii,
pentru a-şi pregăti apărarea. Dacă dispune schimbarea încadrării juridice, instanţa pune în vedere
inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru
pregătirea apărării faţă de noua încadrare.
(2)Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă
dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează
plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând
încetarea procesului penal.
Art. 3861: Reluarea procedurii de cameră preliminară
Indice
Dacă în cursul judecăţii se constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară,
instanţa, prin încheiere, desfiinţează actul prin care s-a dispus începerea judecăţii şi stabileşte
limitele în care procedura va fi reluată, încheierea fiind supusă contestaţiei în condiţiile art. 4251
.
Art. 387: Terminarea cercetării judecătoreşti
(1)Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă procurorul,
persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru
completarea cercetării judecătoreşti.
(2)Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat
completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.
Art. 388: Dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul
(1)După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoarea
ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului.
(2)Preşedintele poate da cuvântul şi în replică.
(3)Durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora
poate fi limitată. Preşedintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată
similară.
(4)Preşedintele are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc
limitele cauzei ce se judecă.
(5)[textul din Art. 388, alin. (5) din partea 2, titlul III, capitolul II, sectiunea 1 a fost abrogat la
01-feb-2014 de Art. 102, punctul 246. din titlul III din Legea 255/2013]
(6)Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3
zile.
Art. 389: Ultimul cuvânt al inculpatului
(1)Înainte de a încheia dezbaterile, preşedintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal.
(2)În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul
relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea
cercetării judecătoreşti.
Art. 390: Concluziile scrise
(1)Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.
(2)Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost
cerute de instanţă.
SECŢIUNEA 2:Deliberarea şi hotărârea instanţei
Art. 391: Soluţionarea cauzei
(1)Deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de maximum 60 de zile
de la închiderea dezbaterilor.
(2)La închiderea dezbaterilor, preşedintele completului informează părţile şi persoana vătămată
prezente asupra datei şi modalităţii de pronunţare a hotărârii.
(3)În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea
loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate amâna succesiv pronunţarea, fiecare amânare
neputând depăşi 30 de zile. În toate cazurile, deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu
pot avea loc mai târziu de 120 de zile de la închiderea dezbaterilor.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,
în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 391 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
(1)La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea.
(2)Completul de judecată deliberează în secret.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,
în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 392 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 393: Obiectul deliberării
(1)Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra
chestiunilor de drept.
(2)Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii
pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată,
precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării
medicale.
(3)Completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra
măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare,
precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
(4)Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să îşi spună părerea asupra fiecărei
chestiuni.
(5)Preşedintele îşi spune părerea cel din urmă.
Art. 394: Luarea hotărârii
(1)Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra
soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.
(2)Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.
(3)Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru
soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
(4)Motivarea opiniei separate este obligatorie.
(5)În situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori
unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.
Art. 395: Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
(1)Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este
necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile
privind citarea se aplică în mod corespunzător.
(2)Dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), iar instanţa constată că pentru
soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute
la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,
în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 395 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 396: Rezolvarea acţiunii penale
(1)Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea,
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului
penal.
(2)Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că
fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
(3)Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.
(4)Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.
(5)Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
(6)Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
(7)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a
continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa
de judecată pronunţă achitarea.
(8)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt
incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea
procesului penal.
(9)În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al
judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a
dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din
cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
(10)Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea
inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea
judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa
reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare
sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei
închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru
inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative;
în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun
aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
*) În aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabileşte că procurorul
nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să
reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra
reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită
*) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi în interpretarea şi
aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) stabileşte următoarele:
În ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a
recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă
pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi
lit. c) din Codul de procedură penală.
Art. 397: Rezolvarea acţiunii civile
(1)Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile.
(2)În cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit art. 249-254, necesitatea
luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate
anterior.
(3)De asemenea, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii
situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256.
(4)Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt
executorii.
(5)În cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea
civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată
nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
hotărârii.
(6)În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al
judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a
dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauţiune şi este admisă acţiunea civilă, instanţa dispune plata din cauţiune a despăgubirilor
acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
Art. 398: Cheltuielile judiciare
Instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 272-276.
Art. 399: Dispoziţiile cu privire la măsurile preventive
(1)Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii
ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la
inculpat.
(2)În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de
încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat
preventiv.
(3)De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat
preventiv atunci când pronunţă:
a)o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării
preventive;
b)o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;
c)o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;
d)o măsură educativă neprivativă de libertate.
(4)Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1)-(3) cu privire la măsurile preventive este
executorie.
(5)Când, potrivit dispoziţiilor prevăzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanţa
comunică aceasta administraţiei locului de deţinere.
(6)Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de
îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi
hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se
comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.
(7)În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de
încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a
luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei
depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru
repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune prevăzută la art. 217 alin. (7).
(8)Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost
înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la
art. 217 alin. (9), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217.
(9)Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei
zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.
(10)După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la
cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu
privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii.
(1)În afara cazurilor în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 406 alin. (1), rezultatul deliberării
instanţei sau, după caz, judecătorului, indiferent de funcţia judiciară pe care o exercită, se
consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.
(2)Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
(3)Minuta se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul
cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei.
Art. 401: Cuprinsul hotărârii
Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte
introductivă, o expunere şi dispozitivul.
Art. 402: Conţinutul părţii introductive
(1)Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4).
(2)Când s-a redactat o încheiere de şedinţă, potrivit dispoziţiilor art. 370, partea introductivă se
limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data
pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor
completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date
au fost trecute în încheierea de şedinţă.
(3)În hotărârile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului
de judecată şi al procurorului. Când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia.
Art. 403: Conţinutul expunerii
(1)Expunerea trebuie să cuprindă:
a)datele privind identitatea părţilor;
b)descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a
fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
c)motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei
pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei
cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină
soluţia dată în cauză;
d)arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.
(2)În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei,
expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi
gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se
deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz
de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei,
precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.
(3)Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul
trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea
ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care
anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea.
(4)În cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au
determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la
care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni
sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului de supraveghere.
Art. 404: Conţinutul dispozitivului
(1)Dispozitivul trebuie să cuprindă datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana
inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi
textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi
cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea
acţiunii civile.
(2)Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală
aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi
măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care
trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale
săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3)
din Codul penal, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la
nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va
decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească
urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura educativă a
supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi
îndrumarea minorului.
(3)Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre
aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării
pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi
măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe
care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi
ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa
această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la
nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va
decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească
urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului.
(4)Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la:
a)deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale, indicânduse
partea din pedeapsă executată în acest mod;
b)măsurile preventive;
c)măsurile asigurătorii;
d)măsurile de siguranţă;
e)cheltuielile judiciare;
f)restituirea lucrurilor;
g)restabilirea situaţiei anterioare;
h)cauţiune;
i)rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
(5)Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana
condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65
din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol.
(6)Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu
privire la eliberarea în orice mod sau evadarea condamnatului, instanţa face o menţiune în acest
sens în dispozitivul hotărârii.
(61)Când instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multora
dintre drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal, cu modificările şi completările ulterioare, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde
menţiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecţie pot solicita emiterea
unui ordin european de protecţie în condiţiile legii.
(7)Dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea
termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a
faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Art. 405: Pronunţarea hotărârii
(1)Hotărârea se pronunţă, după redactare, în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt
membru al completului de judecată desemnat de preşedinte, asistat de grefier, care va citi
dispozitivul hotărârii, sau se pronunţă prin punerea acesteia la dispoziţia părţilor, a persoanei
vătămate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei.
(2)În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, deliberarea şi
pronunţarea hotărârii au loc în termen de cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor, dacă
legea nu prevede altfel. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea şi pronunţarea hotărârii nu
pot avea loc în acest termen, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru o durată de
cel mult 15 zile. Preşedintele sau, după caz, alt membru al completului pronunţă minuta
hotărârii, în condiţiile alin. (1), dacă legea nu prevede altfel.
(3)La pronunţarea hotărârii părţile şi persoana vătămată nu se citează.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,
în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 405 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 406: Redactarea şi semnarea hotărârii
(1)Hotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se pronunţă una
dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi 397.
(2)Hotărârea prevăzută la alin. (1) se redactează de membrii completului de judecată care au
participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. În caz
de împiedicare a grefierului, hotărârea se semnează de grefierul-şef, făcându-se menţiune pe
hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
(3)În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, hotărârea se redactează
de preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte în
termen de cel mult 30 de zile de la pronunţarea minutei şi se semnează de toţi membrii
completului de judecată şi de grefier. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta.
(4)În cazurile prevăzute la alin. (3), dacă vreunul dintre membrii completului de judecată este
împiedicat să semneze, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului.
Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele
instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-şef. În
toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.
(5)Hotărârea se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul
cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanţei.
*) Prin Decizia nr. 10/2025 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,
în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 406 stabileşte că judecătorul care a închis
dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este
obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior
închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la
instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective.
Art. 407: Comunicarea hotărârii
(1)După pronunţare, o copie a hotărârii sau, după caz, a minutei se comunică procurorului,
părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de
deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazurile în care rezultatul deliberării se
consemnează într-o minută, după redactarea hotărârii, aceasta se comunică procurorului, părţilor
şi persoanei vătămate în întregul său. În cazul în care părţile ori persoana vătămată nu înţeleg
limba română, hotărârea sau, după caz, minuta se comunică acestora într-o limbă pe care o
înţeleg.
(11)Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) se prezintă la pronunţarea făcută în şedinţă,
înmânarea, la cerere, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei se consideră
comunicare. De asemenea, se consideră comunicare şi înmânarea, sub luare de dovadă, a
hotărârii sau, după caz, a minutei, prin mijlocirea grefei instanţei.
(2)În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz,
organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă.
Titlul III Judecata / Capitolul III Apelul
Art. 408: Hotărârile supuse apelului
(1)Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
(2)Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit
legii, pot fi atacate separat cu apel.
(3)Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.
Art. 409: Persoanele care pot face apel
(1)Pot face apel:
a)procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;
b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
c)partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în
ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această
latură a influenţat soluţia în latura civilă;
d)persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală;
e)martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin
sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;
f)orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea
vătămare.
(2)Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de către
reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.
Art. 410: Termenul de declarare a apelului
(1)Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu
dispune altfel, şi curge de la data comunicării hotărârii, în cazurile prevăzute la art. 406 alin. (1),
sau, după caz, de la data comunicării copiei minutei, în celelalte cazuri.
(2)În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea
încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10
zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de
la comunicarea sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus asupra
cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor.
(3)Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este de 10 zile şi curge
de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
Art. 411: Repunerea în termen
(1)Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în
termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
(2)Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de apel admite cererea de repunere
în termen.
(3)Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii
atacate.
(4)Dispoziţiile alin. (1) şi (3) nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de
persoana condamnată în lipsă.
Art. 412: Declararea şi motivarea apelului
(1)Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conţină următoarele:
a)numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate;
b)denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată;
c)numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa,
precum şi semnătura persoanei care declară apelul.
(2)Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a
cărei hotărâre se atacă sau de avocat.
(3)Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de
reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.
(4)Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Art. 413: Instanţa la care se depune apelul
(1)Cererea de apel întocmită în condiţiile prevăzute la art. 412 se depune la instanţa a cărei
hotărâre se atacă.
(2)Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului
de deţinere.
(3)Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile alin. (2) ori procesul-verbal întocmit de
administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată.
Art. 414: Renunţarea la apel
(1)După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile şi
persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac.
(2)Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni
înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
(3)Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar
special.
Art. 415: Retragerea apelului
(1)Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi
pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar
special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată întrun
proces-verbal de către administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie
la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
(2)Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a
condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau
de reprezentantul său legal.
(3)Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(4)Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.
Art. 416: Efectul suspensiv al apelului
Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi
în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Art. 417: Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale
(1)Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se
referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
(2)În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate
şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Art. 418: Neagravarea situaţiei în propriul apel
(1)Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat
apel.
(2)De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate
agrava situaţia acesteia.
Art. 419: Efectul extensiv al apelului
Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau
la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie
mai grea.
Art. 420: Judecarea apelului
(1)Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate.
(2)Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare
de deţinere.
(3)Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.
(4)Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit
regulilor de la judecata în fond.
(5)Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra
probe noi, în condiţiile art. 100.
(6)Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi
intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului,
primul cuvânt îl are acesta.
(7)Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.
(8)Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum
şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
(9)În vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
(10)Instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate.
(11)La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul
titlu nu există dispoziţii contrare.
(12)Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de
consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea
dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Art. 421: Soluţiile la judecata în apel
(1)Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a)dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b)dacă apelul este nefondat;
2. admite apelul şi:
a)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor
referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel
readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile
art. 374 alin. (7)-(12) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;
b)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a
fost desfiinţată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi
nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa
instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a
cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei
fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când
există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se
dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
(2)Dispoziţiile art. 406 alin. (1), (2) şi (5) sunt aplicabile.
Art. 422: Chestiunile complementare
Instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare
la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii,
cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului. De
asemenea, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a
dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau
internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii
atacate cu apel.
Art. 423: Desfiinţarea hotărârii
(1)În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind
efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
(2)Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce
priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei.
(3)În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive.
Art. 424: Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia
(1)Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau
admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile
prevăzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
(2)Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la
conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei
competente, instanţa de apel poate face aplicarea corespunzătoare a art. 399 alin. (10).
(3)În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în
expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.
(4)Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas
valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale
fiind desfiinţate de drept.
(5)Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei
locului de deţinere.
Art. 425: Limitele rejudecării
(1)Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care
situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.
(2)Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau
în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
(3)Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce
priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a
fost desfiinţată.
Titlul III Judecata / Capitolul III1 Contestaţia
Art. 4251: Declararea şi soluţionarea contestaţiei
Indice
(1)Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres,
prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
(2)Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă,
precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3
zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte
persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
*) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că în cadrul procedurii de revocare a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală,
serviciul de probaţiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepţiunea
art. 4251 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală raportat la art. 34 teza finală din acelaşi
cod.
(3)Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară
sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul
stabilit pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător.
(4)La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi art. 418 se aplică în mod corespunzător; în
cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă
se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin
încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate.
(5)Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către
instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului.
(6)La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii
procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod
corespunzător.
(7)
Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se
pronunţa una dintre următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a)când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b)când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a)desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b)desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau
completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
privind citarea.
Titlul III Judecata / Capitolul V Căile extraordinare de atac
Art. 426: Cazurile de contestaţie în anulare
Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a)când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b)când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal;
*) Prin Decizia nr. 67/2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite sesizările şi stabileşte
următoarele:
"2.Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii
Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza
prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa
acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă
decizii."
c)când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea
pe fond a procesului;
d)când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e)când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta
era obligatorie, potrivit legii;
f)când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era
obligatorie, potrivit legii;
g)când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede
altfel;
h)când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal
posibilă;
i)când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
*) D. 43/2023 ICCJ: Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se
interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are
competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă
în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege
succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?";
Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa
care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a
contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai
favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport
cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile
cauzei?; şi
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a
procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data
judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?" şi stabileşte următoarele:
1.Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa
care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale
ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de
încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai
favorabilă în cauză.
2.Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a
procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data
judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
Art. 427: Cererea de contestaţie în anulare
(1)Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către
procuror.
(2)În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe
care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
Art. 428: Termenul de introducere a contestaţiei în anulare
(1)Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în
termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
(2)Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă
oricând.
Art. 429: Instanţa competentă
(1)Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se
cere.
(2)Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce
la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Art. 430: Suspendarea executării
Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului,
poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Art. 431: Admiterea în principiu
(1)Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi
cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea
admisibilităţii în principiu.
(2)Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de
lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în
sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu
contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
*) D. 43/2023 ICCJ: Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se
interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are
competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă
în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege
succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?";
Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa
care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a
contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai
favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport
cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile
cauzei?; şi
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a
procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data
judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?" şi stabileşte următoarele:
1.Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa
care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale
ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de
încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai
favorabilă în cauză.
2.Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a
procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data
judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
Art. 432: Procedura de judecare
(1)La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi
concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a
cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea
apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
(2)În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea
contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre.
Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată,
desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima
hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
(3)Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta
se află în stare de deţinere.
(4)Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este
definitivă.
SECŢIUNEA 2:Recursul în casaţie
Art. 433: Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile
legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Art. 434: Hotărârile supuse recursului în casaţie
(1)Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor
(2)Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:
a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;
b)hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;
c)hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;
d)hotărârile pronunţate în materia reabilitării;
e)[textul din Art. 434, alin. (2), litera E. din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a fost
abrogat la 08-iul-2022 de Actul din Decizia 208/2022]
f)[textul din Art. 434, alin. (2), litera F. din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a fost
abrogat la 01-feb-2018 de Actul din Decizia 651/2017]
g)[textul din Art. 434, alin. (2), litera G. din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a fost
abrogat la 28-dec-2018 de Actul din Decizia 573/2018]
(3)Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea
inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în
casaţie.
Art. 435: Termenul de declarare a recursului în casaţie
Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data
comunicării deciziei instanţei de apel.
Art. 436: Declararea recursului în casaţie
(1)Pot formula cerere de recurs în casaţie:
a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a
dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori
încetarea procesului penal;
c)partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la
latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
(2)
[textul din Art. 436, alin. (2) din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a fost abrogat la 31-
oct-2016 de Art. I, punctul 2. din Ordonanta urgenta 70/2016]
(3)Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage
recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar
special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată
într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate
face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.
(4)Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura
civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în
casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.
(5)Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(6)Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casaţie
de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.
Art. 437: Motivarea recursului în casaţie
(1)Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:
a)numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele
procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face
parte;
b)indicarea hotărârii care se atacă;
c)indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;
d)semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
(2)La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
Art. 438: Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
(1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei
legal competente;
2. abrogat
3. abrogat
4. abrogat
5. abrogat
6. abrogat
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8. [textul din Art. 438, alin. (1), punctul 8. din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 2 a
fost abrogat la 26-mai-2025 de Actul din Decizia 50/2025]
9. abrogat
10. abrogat
11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului
a fost graţiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13. abrogat
14. abrogat
(2)Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost
invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
(3)În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a
declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri,
indiferent de motivul invocat.
Art. 439: Procedura de comunicare
(1)Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru
procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2)Preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va
comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte înscrisuri
doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea
comunicărilor, la aceeaşi instanţă.
(3)Nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului
în casaţie.
(4)În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de
depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta va înainta
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile
anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise.
(41)În cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată împotriva unei hotărâri prevăzute
la art. 434 alin. (2), preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii,
pe cale administrativă, cererea de recurs în casaţie.
(5)În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la alin. (2) şi (4) ori
dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului
referitor la cererea de recurs în casaţie, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.
(6)În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de Secţia penală a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, procedura de comunicare se realizează la
nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul recursurilor în casaţie
declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel,
procedura de comunicare se realizează la nivelul completelor de 5 judecători.
Art. 440: Admiterea în principiu
(1)Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet
format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când
procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea
procurorului.
(2)Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au
respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin
încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
(3)Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere.
(4)În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438,
dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în
vederea judecării recursului în casaţie.
(5)În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5
judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în
casaţie în condiţiile prevăzute în alin. (1)-(4) trebuie să facă parte dintr-un complet de 5
judecători.
Art. 441: Suspendarea executării
(1)Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă
recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând
impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi
(2).
(2)În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul
care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea
măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
(3)Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea
respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
Art. 442: Efectul devolutiv şi limitele sale
(1)Instanţa judecă recursul în casaţie numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana
la care se referă declaraţia de recurs în casaţie şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o
are în proces.
(2)Instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor de casare
prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.
Art. 443: Efectul extensiv şi limitele sale
(1)Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs în
casaţie sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor
părţi o situaţie mai grea.
(2)Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea
recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a
referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Art. 444: Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie
(1)Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat
recursul în casaţie.
(2)În recursul în casaţie declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs în casaţie
nu poate agrava situaţia acesteia.
Art. 445: Prezenţa părţilor şi a procurorului
(1)Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor. Dispoziţiile art. 90 şi art. 93 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
(2)Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.
Art. 446: Judecarea recursului în casaţie
(1)Preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului. Dacă între
recursurile în casaţie declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(2)Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Art. 447: Verificarea legalităţii hotărârii
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin
cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Art. 448: Soluţiile la judecata recursului în casaţie
(1)Instanţa, judecând recursul în casaţie, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în casaţie este
nefondat;
2. admite recursul în casaţie, casând hotărârea atacată, şi:
a)îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greşita aplicare a
legii;
b)dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau
după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438.
(2)Dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea
recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost casată, în condiţiile alin. (1) pct. 2 lit. b).
(3)În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanţa de recurs în casaţie desfiinţează şi hotărârea
primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată.
(4)În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa, admiţând
recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia,
putând lua o măsură preventivă.
Art. 449: Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei
(1)În caz de admitere a recursului în casaţie, hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute la
art. 442 şi 443.
(2)Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea
ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei.
(3)Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile
prevăzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de drept care au dus la respingerea sau
admiterea recursului în casaţie. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia pronunţată de instanţa de
recurs în casaţie, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă
publică.
(4)Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas
valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Art. 450: Limitele judecării
(1)Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs în casaţie, în
măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casaţie.
(2)Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa se
pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Art. 451: Procedura de rejudecare
Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cap. II sau
III din titlul III al părţii speciale, care se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA 3:Revizuirea
Art. 452: Hotărârile supuse revizuirii
(1)Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura
penală, cât şi cu privire la latura civilă.
*) Prin Decizia nr. 68/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că, în interpretarea
dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe
dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva
unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile
art. 595 din Codul de procedură penală.
(2)Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate
cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Art. 453: Cazurile de revizuire
(1)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi
cerută când:
a)s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care
dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b)hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert
sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;
c)un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul
judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
d)un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire
penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a
influenţat soluţia pronunţată în cauză;
e)când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f)hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost
declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în
acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate
fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.
(3)Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea
persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori
amânarea aplicării pedepsei.
(4)Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau
împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare, de renunţare
la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar
cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la
pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
(5)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse
revizuirii.
Art. 454: Dovedirea unor cazuri de revizuire
(1)Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se
dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului
cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele
persoane.
(2)În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenţei unei cauze
care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire
prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc
de probă.
Art. 455: Persoanele care pot cere revizuirea
(1)Pot cere revizuirea:
a)părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale;
b)un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea
este formulată în favoarea condamnatului.
(2)Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.
Art. 456: Cererea de revizuire
(1)Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă.
(2)Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se
întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.
(3)La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de revizuire
înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt
redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
(4)În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3), instanţa pune în
vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un termen stabilit de instanţă, sub
sancţiunea prevăzută la art. 459 alin. (5).
Art. 457: Termenul de introducere a cererii
(1)Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa
a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului
prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un
an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2)Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de
care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
a)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre
definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face
cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea
infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora;
b)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă,
de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un
an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c)în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au
fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3)Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu.
(4)Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Art. 458: Instanţa competentă
Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în prima instanţă.
Când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia,
competenţa se determină potrivit dispoziţiilor art. 44.
Art. 459: Admiterea în principiu
(1)La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în
principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.
(2)Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea
părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică
examinarea admisibilităţii în principiu.
(3)Instanţa examinează dacă:
a)cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b)cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c)au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o
cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la
stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f)persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin.
(4).
(4)În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune
prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5)În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin
sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
(6)Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul
care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii,
prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul,
iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit
dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.
(7)Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin
care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă
aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.
Art. 460: Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu
(1)Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune
respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2)Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii, prevăzută la
alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate formula contestaţie în termen de 48 de ore de
la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Contestaţia formulată de
procuror este suspensivă de executare. Dispoziţiile art. 597 alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
(3)În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa,
din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea
executării pedepsei.
(4)În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot
concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării.
(1)Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor
de procedură privind judecarea în primă instanţă.
(2)Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăţi.
(3)În cazul în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau
aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de
către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3
luni.
(4)După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanţei competente.
(5)Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) nu pot fi audiate ca martori în cauza
supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre judecătorească.
Art. 462: Soluţiile după rejudecare
(1)Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează hotărârea, în
măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă
hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care se aplică în mod corespunzător.
(2)Instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de
revizuire, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.
(3)Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul,
restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în
favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea măsuri.
(4)Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge şi dispune
obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi reluarea executării
pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată.
Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este
supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.
Art. 464: Efectele respingerii cererii de revizuire
În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi
formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Art. 465: Revizuirea în cazul hotărârilor şi avizelor Curţii Europene a Drepturilor Omului
(1)Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de
pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse
revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă
să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(11)Hotărârea definitivă pronunţată în cauza în care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a emis un aviz consultativ poate fi supusă revizuirii, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a)hotărârea definitivă a fost pronunţată anterior comunicării de către Agentul guvernamental
pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ, tradus în limba română;
b)contrarietatea dintre interpretarea din hotărârea definitivă şi cea stabilită prin aviz generează o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi vreuna dintre consecinţele grave ale
încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a
protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
*) Intră în vigoare la data intrării în vigoare, pentru România, a Protocolului nr. 16 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prezentul protocol va intra în
vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care zece
înalte părţi contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi parte la protocol
în conformitate cu dispoziţiile articolului 7.
(2)Pot cere revizuirea:
a)persoana al cărei drept a fost încălcat;
b)membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este
formulată în favoarea condamnatului;
c)procurorul.
(3)Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se
cere.
(4)Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
(41)Cererea de revizuire, formulată potrivit alin. (11), se poate face cel mai târziu în
termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a avizului
emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
*) Intră în vigoare la data intrării în vigoare, pentru România, a Protocolului nr. 16 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prezentul protocol va intra în
vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care zece
înalte părţi contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi parte la protocol
în conformitate cu dispoziţiile articolului 7.
(5)După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea
părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispoziţiile art. 460 alin. (1) şi (3) se aplică în
mod corespunzător.
(6)Participarea procurorului este obligatorie.
(7)La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de deţinere este adusă
la judecată.
(8)Atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa ascultă şi
concluziile acestora.
(9)Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie.
(10)Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată.
(11)Atunci când instanţa constată că cererea este fondată:
a)desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu
aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale, înlătură consecinţele
încălcării dreptului;
b)desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de
către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a
cap. V din titlul III al părţii speciale.
(12)Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
SECŢIUNEA 4:Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate
Art. 466: Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
(1)Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea
procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare
oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.
(2)Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a
luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces,
a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se
consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un
mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după
comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea
lui ori şi-a retras apelul.
(3)Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a dispus
extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul prevăzut la alin. (1)
curge de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.
(4)Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie
judecată în lipsă.
(5)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei faţă de care s-a
pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Art. 467: Cererea de redeschidere a procesului penal
(1)Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în
lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.
(2)Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la
administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente.
(3)Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor
prevăzute la art. 466.
(4)Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege
a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt
redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere.
(5)În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (3) şi (4), instanţa pune în
vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după
caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă.
Art. 468: Măsurile premergătoare
(1)La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru examinarea
admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea
părţilor şi a subiecţilor procesuali principali interesaţi.
(2)Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar
într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru
desemnarea unui avocat din oficiu.
(3)Persoana privată de libertate este adusă la judecată.
Art. 469: Judecarea cererii de redeschidere a procesului
(1)Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali
principali, examinează dacă:
a)cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 466;
b)au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c)motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de
redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.
(2)Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în
executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune respectarea de către
condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Dacă executarea
pedepsei cu închisoarea nu a început, instanţa poate dispune respectarea de către condamnat a
uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(3)Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin
încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.
*) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie
2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul
în interesul legii, în ceea ce priveşte faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt
neconstituţionale.
(4)Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune crin sentinţă
respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.
(5)Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată
odată cu fondul.
(6)Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă
aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.
(7)Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii
sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în lipsa persoanei condamnate. Judecata se reia din faza
procesuală desfăşurată în lipsa persoanei condamnate.
(8)Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat
cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.
(9)Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la
cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive
prevăzute la art. 202 alin. (4), lit. b)-e). Dispoziţiile titlului V al părţii generale se aplică în mod
corespunzător.
[textul din Art. 470 din partea 2, titlul III, capitolul V, sectiunea 4 a fost abrogat la 23-mai-2016
de Art. II, punctul 116. din Ordonanta urgenta 18/2016]
Titlul III Judecata / Capitolul VI Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare
Art. 471: Cererea de recurs în interesul legii
(1)Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele
judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au
îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept
care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
(2)Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a
Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în
doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în
interesul legii.
(3)Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca
inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de
drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele
judecătoreşti.
Art. 472: Condiţiile de admisibilitate
Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care
formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive, care se anexează la cerere.
Art. 473: Judecarea recursului în interesul legii
(1)Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei
competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti,
precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
(2)În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin judecătorii ce vor
alcătui completul de judecată.
(3)După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia va lua măsurile
necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră
chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a
judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1).
(4)La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei în a
cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele
judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care
chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va
desemna 3 judecători din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt
incompatibili.
(5)În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti
recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.
(6)Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se
fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia
specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau,
după caz, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată
recursului în interesul legii.
(7)Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de
desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a
soluţiei propuse.
(8)La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi
înlocuiţi, cu respectarea regulilor prevăzute la alin. (3).
(9)Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta,
de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv
al curţii de apel, ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.
(10)Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia
se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de
la vot.
Art. 474: Conţinutul hotărârii şi efectele ei
(1)Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă prin decizie.
(2)Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.
(3)Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel
mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4)Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 4741: Încetarea sau modificarea efectelor deciziei
Indice
Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta
subzistă în noua reglementare.
SECŢIUNEA 2:SECŢIUNEA 2: Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Art. 475: Obiectul sesizării
Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de
apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o
chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra
căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care
să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Art. 476: Procedura de judecată
(1)Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după
dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care
nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde
motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al
completului de judecată şi al părţilor.
(2)Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată
cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei
prevăzute la art. 477 alin. (1). În cazul în care inculpatul se află în arest la domiciliu sau este
arestat preventiv ori dacă faţă de acesta s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului
judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208 pe toată durata
suspendării.
(3)După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se
publică pe pagina de internet a acestei instanţe.
(4)Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la
soluţionarea sesizării.
(5)Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre
vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.
(6)Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul
secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de
acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a
judecătorilor.
(7)După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător
pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat
raportor nu devine incompatibil.
(8)Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea
chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia,
din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii
secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul
secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea
completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un
judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(9)Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot
depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind
chestiunea de drept supusă judecăţii.
(10)Dispoziţiile art. 473 alin. (5)-(8) se aplică în mod corespunzător.
(11)Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se
adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la
vot.
Art. 477: Conţinutul şi efectele hotărârii
(1)Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin
decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2)Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3)Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4)[textul din Art. 477, alin. (4) din partea 2, titlul III, capitolul VI, sectiunea 2 a fost abrogat la
23-mai-2016 de Art. II, punctul 117. din Ordonanta urgenta 18/2016]
Art. 4771: Încetarea sau modificarea efectelor deciziei
Indice
Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta
subzistă în noua reglementare.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul I Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Art. 478: Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia
(1)În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul
pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
(2)Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic
superior.
(3)Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către
inculpat.
(4)Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi
scris al procurorului ierarhic superior.
(5)Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de
recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de
nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
(6)Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea
reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol.
Art. 479: Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea
încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul
pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz,
soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Art. 480: Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
(1)Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.
(2)Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă
suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu
privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa
juridică este obligatorie.
(3)[textul din Art. 480, alin. (3) din partea 2, titlul IV, capitolul I a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 288. din titlul III din Legea 255/2013]
(4)Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în
cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în
cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea
măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care
se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Art. 481: Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei
(1)Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă.
(2)În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte
rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
Art. 482: Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
(1)Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde:
a)data şi locul încheierii;
b)numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
c)date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
d)descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e)încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
f)probele şi mijloacele de probă;
g)declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea
juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
h)felul şi cuantumul pedepsei ori ale măsurii educative, precum şi forma de executare a pedepsei
ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la care
s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat;
i)semnătura procurorului, inculpatului, avocatului şi, după caz, a reprezentantului legal.
(2)În cazul neîncheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau al respingerii acestuia prin
hotărâre judecătorească definitivă, declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de
recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită pentru soluţionarea cauzei în lipsa acordului expres al
acestuia, exprimat în scris în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. În lipsa acestui acord,
actul care consemnează declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a
vinovăţiei se înlătură din dosarul cauzei.
Art. 483: Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei
(1)După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei,
însoţit de dosarul de urmărire penală.
(2)În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire
la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată,
sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală
care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
(3)În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanţei
acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.
Art. 484: Procedura în faţa instanţei
(1)Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis
acordul.
(2)La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă
asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea
procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi
şi a persoanei vătămate.
(3)Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare
dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
Art. 485: Soluţiile instanţei
(1)Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a)admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un
acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute
în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
b)respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea
continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire
la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază
că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau
nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
(2)Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre
inculpaţi.
(3)În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest
a inculpaţilor.
(4)Dispoziţiile art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399 se aplică în mod corespunzător.
Art. 486: Soluţionarea acţiunii civile
(1)În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat
tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă.
(2)În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat
tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea
civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are
autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.
Art. 487: Cuprinsul sentinţei
Sentinţa cuprinde în mod obligatoriu:
a)menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi 404;
b)fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi încadrarea juridică a
acesteia.
(1)Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi
persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare.
(2)Apelul poate fi declarat în condiţiile art. 409, care se aplică în mod corespunzător.
(3)La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.
(4)Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a)respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;
b)admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o
nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;
c)admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite
acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în
mod corespunzător.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul I1 Contestaţia privind durata procesului penal
Art. 4881: Introducerea contestaţiei
Indice
(1)Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă,
se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.
(2)Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către
procuror.
(3)Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:
a)după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi
penale;
b)după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă
instanţă;
c)după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de
atac ordinare sau extraordinare.
(4)Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai poate fi
reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.
Art. 4882: Competenţa de soluţionare
Indice
(1)Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine după cum urmează:
a)în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă;
b)în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare,
instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza.
(2)Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din
cadrul aceleiaşi secţii.
Art. 4883: Conţinutul contestaţiei
Indice
Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
a)numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, respectiv denumirea şi sediul
persoanei juridice, precum şi calitatea în cauză a persoanei fizice sau juridice care întocmeşte
cererea;
b)numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat,
numele acestuia şi sediul profesional;
c)adresa de corespondenţă;
d)denumirea parchetului sau a instanţei şi numărul dosarului;
e)motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia;
f)data şi semnătura.
Art. 4884: Procedura de soluţionare a contestaţiei
Indice
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei,
dispune următoarele măsuri:
a)informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia
formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta;
b)transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către
procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza;
c)informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881
alin. (2) cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în
termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă.
(2)În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau în altă
cauză, informarea prevăzută la alin. (1) lit. c) se va face atât către acesta, cât şi către avocatul, ales
sau numit din oficiu, al acestuia.
(3)Netransmiterea punctului de vedere prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c) în termenul stabilit de
instanţă nu împiedică soluţionarea contestaţiei.
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la
înregistrarea acesteia.
(5)Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, a subiecţilor
procesuali principali şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu
împiedică soluţionarea contestaţiei.
Art. 4885: Soluţionarea contestaţiei
Indice
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata
procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere
prezentate şi se pronunţă prin încheiere.
(2)Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al
duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente:
a)natura şi obiectul cauzei;
b)complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a
dificultăţilor de administrare a probelor;
c)elementele de extraneitate ale cauzei;
d)faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare;
e)comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva
exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale
în cadrul procesului;
f)comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate;
g)intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;
h)alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.
(1)Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit
art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o
nouă contestaţie nu poate fi formulată.
*) Prin Decizia nr. 7/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4886 alin. (1) din Codul de
procedură penală raportat la art. 285 din acelaşi cod şi art. 154 din Codul penal, în cauzele având
ca obiect contestaţii privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificaţi
(sau identificabili), deşi organele de urmărire penală au depus diligenţele necesare în acest scop, se
stabilesc termene în vederea finalizării urmăririi penale (ce implică şi identificarea făptuitorilor) şi,
respectiv, în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.
(2)În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu
va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept
care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii
judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori,
după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.
(3)Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va
soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare.
(4)Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu
amendă judiciară de la 1.000 lei la 7.000 lei şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate.
(5)Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua
motivării.
(6)Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau
persoanelor dintre cele enumerate la art. 4884 alin. (1) lit. c), din dosarul cauzei, care sunt ţinute să
respecte termenele cuprinse în aceasta.
(7)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu
este supusă niciunei căi de atac.
(8)Contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie
administrativ.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul II Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Art. 489: Dispoziţii generale
(1)În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice prevăzute la art. 135 alin. (1) din Codul
penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice,
dispoziţiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător, cu derogările şi completările prevăzute
în prezentul capitol.
(2)Sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice şi
dispoziţiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 490: Obiectul acţiunii penale
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanelor juridice care au săvârşit
infracţiuni.
Art. 491: Reprezentarea persoanei juridice
(1)Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de
reprezentantul său legal.
(2)Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi
împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o
reprezenta.
(3)În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este
desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de
către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în
insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă astfel desemnaţi li se aplică, în mod
corespunzător, dispoziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5).
Art. 492: Locul de citare a persoanei juridice
(1)Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Dacă sediul este fictiv ori persoana juridică nu
mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, la sediul organului judiciar se
afişează o înştiinţare, dispoziţiile art. 259 alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător.
(2)Dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condiţiile art. 491 alin. (2) şi
(3), citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul practicianului în insolvenţă desemnat în
calitatea de mandatar.
Art. 493: Măsurile preventive
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea
procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune,
dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a
persoanei juridice;
*) Prin Decizia RIL nr. 18/2020, ICCJ admite recursul în interesul legii formulat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabileşte:
"Interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a
persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului
prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă."
b)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului
social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;
c)interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului
patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d)interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e)interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
(2)Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată
la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei.
Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării
pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în
cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în
care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
(3)Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a
măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a
hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a
despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii.
(4)Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu
posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră
preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare
prelungire neputând depăşi 60 de zile.
(5)În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi
prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
(6)Participarea procurorului este obligatorie.
(7)Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz,
la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi
procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
persoana juridică lipsă.
(8)Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului
sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din
oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea
acestora. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(9)Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile
prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la
art. 283 alin. (2).
(10)Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249-256.
Art. 494: Măsurile asigurătorii
Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, dispoziţiile art. 249-256 şi ale art. 5491
aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 495: Procedura de informare
(1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mişcare a acţiunii penale şi
trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării
menţiunilor corespunzătoare.
(2)În cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării sau autorizării pentru a dobândi
personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către organul care a înfiinţat acea
instituţie.
(3)Organele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de
24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu
privire la persoana juridică.
(4)Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia
de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.
(5)Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul luării măsurilor preventive
faţă de persoana juridică.
(6)După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare
comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă
autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei
juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
(7)Neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligaţiilor prevăzute la
alin. (3)-(5) constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283
alin. (4).
Art. 496: Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau
lichidării persoanei juridice condamnate
(1)Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la
executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare
sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de
a autoriza sau înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire
la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care a
dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.
(2)Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul
persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 din Codul penal aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 497: Punerea în executare a pedepsei amenzii
(1)Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată
integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.
(2)Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în
termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice,
poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3)În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat la alin. (1) sau de neplată
a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din
dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea
executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.
Art. 498: Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice
(1)Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către
judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum şi organului care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică,
solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.
(2)La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării,
persoana juridică intră în lichidare.
Art. 499: Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei
juridice
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive,
organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana
juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile
necesare.
Art. 500: Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru
ale persoanei juridice
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului
care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de
control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 501: Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de
a participa la procedurile de achiziţii publice
(1)O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa
interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii
definitive:
a)oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul
comerţului;
b)Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al
persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c)oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de
publicitate.
d)administratorului sistemului electronic de achiziţii publice.
(2)O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Art. 5011: Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere
Indice
judiciară
(1)Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei juridice sunt
cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub
supraveghere judiciară.
(2)Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităţilor
persoanei juridice.
Art. 502: Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii
de condamnare
(1)Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a afişării
hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate,
pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată.
(2)Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a
publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice
condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin
intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale,
desemnate de instanţă.
(3)Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării
afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile
de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de
la executarea pedepsei principale.
(4)O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la
data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a
înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau
înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru
a lua măsurile necesare.
Art. 503: Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
(1)În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice,
instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau, după caz, art. 140 alin. (2) ori (3) din
Codul penal.
(2)Sesizarea instanţei se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanţei de executare,
potrivit art. 499-502.
(3)Persoana juridică este citată la judecată.
(4)Participarea procurorului este obligatorie.
(5)După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă
prin sentinţă.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul III Procedura în cauzele cu infractori minori
Art. 504: Dispoziţii generale
(1)Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a
hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările
prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale.
(2)În cursul urmăririi penale, procedura în cauzele cu infractori minori se aplică şi persoanelor care
au împlinit 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă la data dobândirii calităţii de
suspect erau minore, atunci când organul judiciar consideră necesar, ţinând seama de toate
circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei
vizate.
(3)Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta suspectului sau a inculpatului şi există
motive pentru a se considera că acesta este minor, persoana respectivă va fi prezumată a fi minor.
(4)Rezultatele examinării medicale a minorului suspect sau inculpat asupra căruia s-a dispus o
măsură preventivă privativă de libertate, efectuate în locul de deţinere, potrivit legii privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului, sunt avute în vedere pentru a aprecia capacitatea acestuia de a fi supus actelor sau
măsurilor dispuse în cursul procesului penal.
Art. 505: Persoanele chemate la organul de urmărire penală
(1)Când suspectul ori inculpatul este minor, la orice ascultare sau confruntare a acestuia organul de
urmărire penală dispune citarea părinţilor ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau a persoanei în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.
(11)La efectuarea oricărui alt act de urmărire penală la care este citat suspectul sau inculpatul
minor se citează părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul, dacă organul judiciar consideră că prezenţa
acestora este în interesul superior al minorului şi nu este de natură să aducă atingere bunei
desfăşurări a procesului penal.
(12)Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori prezenţa acestora ar afecta interesul
superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult care
este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar.
(13)În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult potrivit alin. (12) sau adultul desemnat nu
este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar,
ţinând seama de interesul superior al minorului.
(14)În cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (12) sau (13) încetează, citarea se va face
potrivit alin. (11).
(2)[textul din Art. 505, alin. (2) din partea 2, titlul IV, capitolul III a fost abrogat la 24-iun-2018 de
Actul din Decizia 102/2018]
(3)Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică
efectuarea acestor acte.
Art. 5051: Informarea suspectului sau inculpatului minor
Indice
(1)În cauzele cu suspecţi sau inculpaţi minori, înainte de prima audiere, acestora li se aduc la
cunoştinţă, pe lângă cele prevăzute la art. 108, şi următoarele:
a)informaţii cu privire la principalele etape ale procesului penal;
b)dreptul ca părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află temporar minorul sau un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această
calitate de organul judiciar să primească aceleaşi informaţii comunicate minorului;
c)dreptul la protecţia vieţii private, în condiţiile legii;
d)dreptul de a fi însoţiţi de părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul sau de un alt adult care este desemnat de minor şi
acceptat în această calitate de organul judiciar, în timpul diferitelor etape ale procedurii conform
prezentei legi;
e)dreptul de a fi evaluaţi prin intermediul referatului de evaluare;
f)dreptul la evaluare medicală şi asistenţă medicală în cazul în care vor fi supuşi unei măsuri
preventive privative de libertate;
g)măsurile preventive ce li se pot aplica, precum şi dreptul ca măsura preventivă privativă de
libertate să fie aplicată cu caracter excepţional, potrivit art. 243, perioada pentru care poate fi
dispusă şi durata maximă a măsurii preventive privative de libertate, condiţiile pentru prelungirea
şi menţinerea acesteia, precum şi dreptul la verificarea periodică a măsurii, în condiţiile legii;
h)dreptul de a fi prezenţi la judecarea cauzei;
i)dreptul la exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii.
(2)Toate comunicările către suspectul sau inculpatul minor se fac într-un limbaj simplu şi accesibil,
adaptat vârstei acestuia.
(3)Informaţiile prevăzute la art. 108, precum şi cele prevăzute la alin. (1) se comunică şi părinţilor
sau, după caz, tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află
temporar minorul.
(4)În cazul în care persoanele prevăzute la alin. (3) nu au putut fi găsite sau comunicarea către
acestea ar fi contrară interesului superior al minorului sau ar afecta desfăşurarea procesului penal,
comunicarea informaţiilor prevăzute la art. 108, precum şi a celor prevăzute la alin. (1) se face
către un alt adult desemnat de minor şi acceptat de organul judiciar.
(5)În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (4) sau adultul desemnat nu
este acceptat de organul judiciar, comunicarea informaţiilor se va face către o altă persoană aleasă
de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului.
(6)În cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (4) încetează, comunicarea se va face către
părinţi, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.
Art. 5052: Cheltuielile de judecată
Indice
Când suspectul sau inculpatul este minor, cheltuielile generate de înregistrările audiovideo, care ar
fi căzut în sarcina acestuia potrivit art. 274 sau 275, rămân în sarcina statului.
Art. 506: Referatul de evaluare a minorului
(1)În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră
necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în
a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii.
(11)În cazul în care minorul este trimis în judecată, solicitarea referatului de evaluare este
obligatorie, cu excepţia cazului în care acest lucru ar fi contrar interesului superior al minorului.
(2)În cursul judecăţii, instanţa poate solicita efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În
situaţia în care efectuarea referatului de evaluare nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale,
potrivit dispoziţiilor alin. (1) sau (11), dispunerea efectuării referatului de către instanţă este
obligatorie.
(3)[textul din Art. 506, alin. (3) din partea 2, titlul IV, capitolul III a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 305. din titlul III din Legea 255/2013]
(4)Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu
privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor.
(41)În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă
considerabil, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa va solicita întocmirea unui nou
referat de evaluare. Solicitarea se poate face din oficiu sau în urma sesizării făcute de serviciul de
probaţiune, de minor ori de către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul, cu privire la schimbările intervenite.
(5)[textul din Art. 506, alin. (5) din partea 2, titlul IV, capitolul III a fost abrogat la 01-feb-2014 de
Art. 102, punctul 307. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 507: Compunerea instanţei
(1)Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de
către judecători anume desemnaţi potrivit legii.
(2)Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alin. (1) rămâne competentă să judece potrivit
dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit
vârsta de 18 ani.
(3)Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii
aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Dacă
la data sesizării instanţei inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calităţii de
suspect era minor, instanţa învestită, reţinând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru
cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ţinând cont de toate circumstanţele
cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate.
Art. 508: Persoanele chemate la judecarea minorilor
(1)La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele,
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.
(2)Persoanele arătate la alin. (1) au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să
prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate.
(3)Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
(4)Dacă niciuna dintre persoanele prevăzute la alin. (1) nu a putut fi găsită ori prezenţa acesteia ar
afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un
alt adult corespunzător care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul
judiciar.
(5)În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (4) sau adultul desemnat nu
este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar,
ţinând seama de interesul superior al minorului.
(6)În cazul în care circumstanţele de la alin. (4) sau (5) încetează, citarea se va face potrivit alin.
(1).
Art. 509: Desfăşurarea judecăţii
(1)Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere.
(2)Şedinţa de judecată este nepublică. Cu încuviinţarea instanţei, la desfăşurarea judecăţii pot
asista, în afară de persoanele arătate la art. 508, şi alte persoane.
(3)Când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, dacă apreciază că
administrarea anumitor probe poate avea o influenţă negativă asupra sa, poate dispune îndepărtarea
lui din şedinţă. În aceleaşi condiţii pot fi îndepărtaţi temporar din sala de judecată şi părinţii ori
tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.
(4)La rechemarea în sală a persoanelor prevăzute la alin. (3) preşedintele completului le aduce la
cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
(5)Ascultarea minorului va avea loc o singură dată, iar reascultarea sa va fi admisă de judecător
doar în cazuri temeinic justificate.
(6)Când persoana vătămată este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, victimă a infracţiunilor
prevăzute la art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222, 223 şi 374 din Codul penal,
instanţa, dacă apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influenţă negativă asupra sa,
va dispune îndepărtarea minorului din şedinţă. În aceleaşi condiţii pot fi îndepărtaţi temporar din
sala de judecată şi părinţii ori tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau în supravegherea
căreia se află temporar minorul.
(7)La rechemarea în sală a persoanelor prevăzute la alin. (6), preşedintele completului le aduce la
cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
(8)În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222,
223 şi 374 din Codul penal, instanţa de judecată pune la dispoziţia părţilor înregistrarea audiovideo
sau audio obţinută în condiţiile art. 111 alin. (8). Instanţa audiază persoana vătămată doar în
cazuri temeinic justificate.
Art. 510: Inculpaţii minori cu majori
(1)Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu este
posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispoziţiilor art. 507 alin. (1) şi după procedura
obişnuită.
(2)Cu privire la inculpaţii minori din aceste cauze se aplică dispoziţiile referitoare la procedura în
cauzele cu infractori minori.
Art. 511: Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate
În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate,
după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea
minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probaţiune
pentru punerea în executare a măsurii luate şi a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.
[textul din Art. 512 din partea 2, titlul IV, capitolul III a fost abrogat la 01-feb-2014 de Art. 102,
punctul 310. din titlul III din Legea 255/2013]
Art. 513: Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
(1)Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care minorul nu respectă, cu
rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile impuse se dispune de instanţa care a pronunţat
această măsură.
(2)Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă ori
înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate pentru vreuna dintre
cauzele prevăzute la art. 123 din Codul penal se dispune de instanţa care a pronunţat această
măsură.
Art. 514: Punerea în executare a internării într-un centru educativ
(1)În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru educativ,
punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului de
poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii.
(2)Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului.
(3)Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul
de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi
în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4)Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru educativ nu este
găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează de îndată organele
competente pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face
internarea.
(5)Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ în care minorul
este internat.
(6)Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre
efectuarea internării.
Art. 515: Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie
(1)Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin
trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a luat această măsură organului de
poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de
deţinere, când acesta este arestat preventiv.
(2)Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de
detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului să părăsească ţara.
Dispoziţiile privind întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei
închisorii se aplică în mod corespunzător.
(3)Dacă executarea măsurii revine organului de poliţie, dispoziţiile art. 514 alin. (2)-(4) se aplică în
mod corespunzător.
(4)Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului de detenţie în care minorul
este internat.
(5)Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre
efectuarea internării.
Art. 516: Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ
(1)Menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea ori înlocuirea
acesteia cu internarea într-un centru de detenţie în cazurile prevăzute la art. 125 alin. (3) din Codul
penal se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea
concurentă săvârşită anterior.
(2)Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice şi liberarea din centrul
educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea
pedepselor, de către instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul educativ,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în
care acesta nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile
impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat
cauza în primă instanţă.
(3)În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii se dispune de
instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.
Art. 517: Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
(1)Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenţie în cazurile prevăzute la art. 125
alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua
infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.
(2)Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, liberarea din centrul de
detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea
pedepselor, de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în
care acesta nu respectă cu rea-credinţă condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile
impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de probaţiune, de instanţa care a judecat
în primă instanţă pe minor.
(3)În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra înlocuirii şi prelungirea
duratei internării se dispun de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune
săvârşită de minor.
Art. 518: Schimbarea regimului de executare
În cazurile prevăzute la art. 126 din Codul penal, continuarea executării măsurii educative
privative de libertate într-un penitenciar de către persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani
se poate dispune potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenţie, corespunzătoare în grad
instanţei de executare.
Art. 519: Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate
Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau a măsurii educative a
internării într-un centru de detenţie poate fi amânată sau întreruptă în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Art. 520: Dispoziţii privind apelul
Dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă în cauzele privitoare la infracţiuni săvârşite de
minori se aplică în mod corespunzător şi la judecata în apel.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul IV Procedura dării în urmărire
Art. 521: Darea în urmărire
(1)Darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea
unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a
anumitor hotărâri judecătoreşti.
(2)Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri:
a)nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse
privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau
măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită;
b)persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ,
centru de detenţie sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;
c)în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în
România.
(3)Darea în urmărire se solicită de:
a)organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurii prevăzute la alin. (2) lit. a);
b)administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicală prevăzută la alin. (2) lit.
b);
c)organul judiciar competent potrivit legii speciale, în cazul prevăzut la alin. (2) lit. c);
(4)Darea în urmărire se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean,
sesizat potrivit alin. (3).
(5)Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze
paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu
paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.
(6)De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie:
a)celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii;
b)organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în
urmărire.
(1)Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de
identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite.
(2)Instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale,
organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire.
(3)Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie,
este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel
în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de
arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire
revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.
(4)În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de
procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii
speciale.
Art. 523: Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi
(1)În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi
efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:
a)supravegherea tehnică;
b)reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;
b1)obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;
c)percheziţia;
d)ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
e)[textul din Art. 523, alin. (1), litera E. din partea 2, titlul IV, capitolul IV a fost abrogat la 01-
feb-2014 de Art. 102, punctul 312. din titlul III din Legea 255/2013]
(2)Activităţile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă sau
de la instanţa de executare ori de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă
potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art. 521 alin. (2) lit. c).
(3)Activităţile prevăzute la alin. (1) lit. d) pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care
supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în
urmărire.
Art. 524: Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a
obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire
(1)Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor,
percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie
care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea
persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2)Dispoziţiile art. 138-144, respectiv art. 147, art. 152 şi art. 157-160 se aplică în mod
corespunzător.»
Art. 525: Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în procedura dării în urmărire
(1)Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii
persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea
organelor de poliţie ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.
(2)Dispoziţiile art. 169 şi 171 se aplică în mod corespunzător.
Art. 526: Revocarea urmăririi
(1)Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut
temeiurile care au justificat darea în urmărire.
(2)Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române, care se
transmite în copie, de îndată:
a)parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire;
b)organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră.
(3)Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune de
îndată încetarea activităţilor de supraveghere luate conform art. 524, informând despre aceasta
judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul V Procedura reabilitării
Reabilitarea are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 din Codul penal, fie la
cerere, acordată de instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute în prezentul capitol.
Art. 528: Reabilitarea de drept
(1)La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 165 din Codul penal, dacă persoana
condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va
şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului.
(2)La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 din Codul penal, dacă persoana
condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge din oficiu menţiunile privind
pedeapsa aplicată persoanei juridice.
Art. 529: Reabilitarea judecătorească
Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă
instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul
domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Art. 530: Cererea de reabilitare
(1)Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea
acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de
reabilitare pornită anterior decesului.
(2)Reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 166 şi 168 din
Codul penal.
(3)În cerere trebuie să se menţioneze:
a)adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia;
b)condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea
condamnare;
c)localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de timp de la
executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost
prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii;
d)temeiurile cererii;
e)indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.
(4)La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării.
Art. 531: Măsurile premergătoare
După fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune citarea persoanei care a
solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare instanţa o consideră necesară, se iau măsuri
pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului
judiciar al condamnatului.
Art. 532: Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond
(1)Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond în
următoarele cazuri:
a)a fost introdusă înainte de termenul legal;
b)lipseşte menţiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul
de înfăţişare;
c)lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi petiţionarul nu a
completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea
completării.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar
în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), oricând.
(3)În cazul prescripţiei executării pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare persoana
prevăzută la art. 530 alin. (1), dacă lipsa executării este imputabilă persoanei condamnate.
(4)Cererea de reabilitare în privinţa căreia rezultă că nu priveşte o persoană condamnată
determinată, precum şi cererea formulată în numele unei persoane condamnate, fără mandat din
partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile.
Art. 533: Soluţionarea cererii
(1)La termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate prezente, concluziile
procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
admiterea reabilitării.
(2)Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost pusă în mişcare
acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea
definitivă a acelei cauze.
Art. 534: Situaţiile privind despăgubirile civile
(1)Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu
putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările,
poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru achitarea în întregime sau în parte
a sumei datorate.
(2)Termenul prevăzut la alin. (1) nu poate depăşi 6 luni.
(3)În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de
condamnat sau de urmaşii săi.
(4)Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin hotărârea
dată asupra reabilitării.
Sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în termen de 10
zile de la comunicare, care se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Judecarea contestaţiei la
hotărârea primei instanţe se face în şedinţă nepublică, cu citarea petentului. Participarea
procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Art. 536: Anularea reabilitării
(1)În cazul prevăzut la art. 171 din Codul penal, instanţa prevăzută la art. 529 dispune anularea
reabilitării, din oficiu sau la cererea procurorului.
(2)Dispoziţiile art. 533 se aplică în mod corespunzător.
Art. 537: Menţiunile despre reabilitare
După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa dispune să se
facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul VI Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare
Art. 538: Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura
educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de
către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau
desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care
dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
*) Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare
ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a
hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală
din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3)Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară
repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au
determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în
tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
Art. 539: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate
(1)Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a
dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:
a)măsura a fost constatată ca nelegală;
b)pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit.
a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a
dezincriminării faptei săvârşite.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. IV:
"(1)Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la data de 12
mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate
sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.
(2)În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă
anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."
(2)Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii
reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a
judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive
privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin
hotărârea definitivă de achitare.
(3)În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptăţită să ceară repararea de către
stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea
măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze
astfel.
Art. 5391: Dreptul la repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al
Indice
activităţilor specifice culegerii de informaţii dispuse în mod nelegal
(1)Persoana faţă de care s-a dispus, confirmat, prelungit ori s-a pus în executare în mod nelegal o
măsură de supraveghere tehnică are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs prin această
măsură. De acest drept beneficiază, în aceleaşi condiţii, şi persoana faţă de care s-a autorizat ori
pus în executare o activitate specifică culegerii de informaţii care presupune restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului.
(2)Caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică se stabileşte prin încheierea prevăzută la
art. 1451 alin. (8) lit. b) sau, după caz, prin încheierea definitivă a judecătorului de cameră
preliminară pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 sau al art. 345 alin. (2).
(3)Caracterul nelegal al activităţii specifice culegerii de informaţii se stabileşte prin încheierea
definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în procedura prevăzută la art. 1391 sau, după caz, la art. 1392.
*) Potrivit Legii nr. 201/2023 - Art. III:
"(1)Persoanele faţă de care, începând cu data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, s-au pus în executare măsuri de
supraveghere tehnică, constatate ca nelegale prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior
intrării în vigoare a prezentei legi, pot exercita acţiunea în despăgubiri prevăzută la art. 5391 din
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare,
în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2)Caracterul nelegal al măsurilor de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1) se dovedeşte prin
încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară
sau, după caz, prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată."
Art. 540: Felul şi întinderea reparaţiei
(1)La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale sau injuste de
libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de
libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538, iar în cazul celui aflat în situaţia
prevăzută la art. 5391 alin. (1), de durata, precum şi de consecinţele măsurii asupra persoanei şi
asupra vieţii intime, familiale şi private a acesteia.
(2)În cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în
constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat
nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. În cazul prevăzut la art. 5391
alin. (1), reparaţia constă în plata unei sume de bani.
(3)La alegerea felului reparaţiei şi la stabilirea întinderii acesteia se va ţine seama de situaţia celui
îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.
(4)Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de
încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de
libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi
timpul cât au fost private de libertate.
(5)Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Art. 541: Acţiunea pentru repararea pagubei
(1)Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538-539
1, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în
întreţinerea sa la data decesului.
(2)Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii
instanţei de judecată, a ordonanţei sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare prin care s-a
constatat eroarea judiciară, privarea nelegală sau injustă de libertate, respectiv caracterul nelegal al
măsurii de supraveghere tehnică.
(3)Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei
circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul
Finanţelor Publice.
(4)Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Art. 542: Acţiunea în regres
(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, pentru vreunul dintre cazurile
prevăzute la art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a), precum şi în situaţia în care statul român a fost
condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri, acţiunea în regres
pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau
din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta
este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.
(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau
hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1), cu rea-credinţă sau din culpă gravă
profesională, a produs eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii
ori, după caz, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de
supraveghere tehnică.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul VII Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor
Art. 543: Constatarea dispariţiei dosarului sau înscrisului
(1)În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar,
organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul
întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru
găsirea lui.
(2)În baza procesului-verbal, se procedează potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol.
Art. 544: Obiectul procedurii speciale
(1)Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut
potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă ori instanţa de judecată prin încheiere
dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a
constatat dispariţia.
(2)Instanţa se pronunţă prin încheiere, fără citarea părţilor, în afară de cazul când instanţa
consideră necesară chemarea acestora.
(3)Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Art. 545: Competenţa în cazul înlocuirii sau reconstituirii
(1)Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de
judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la
care dosarul se găseşte în conservare.
(2)Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de
judecată, altele decât cele arătate la alin. (1), organul de urmărire penală ori instanţa de judecată
care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente
toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
(3)În cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră preliminară, înlocuirea sau
reconstituirea se efectuează de instanţa în cadrul căreia funcţionează camera preliminară.
Art. 546: Înlocuirea înscrisului
(1)Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei.
(2)Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia.
(3)Persoanei sau autorităţii care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe
aceasta.
Art. 547: Reconstituirea înscrisului sau dosarului
(1)Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea acestuia.
(2)Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea.
(3)În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă prevăzute de lege.
(4)Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului sau prin hotărârea
instanţei dată cu citarea părţilor, după ascultarea acestora şi a procurorului.
(5)Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
(6)Hotărârea de reconstituire este supusă apelului.
(7)Împotriva ordonanţei procurorului privind rezultatul reconstituirii orice persoană care justifică
un interes legitim poate face plângere, dispoziţiile art. 336-339 aplicându-se în mod corespunzător.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul VIII Procedura privind cooperarea judiciară internaţională şi punerea în
Art. 548: Dispoziţii privind asistenţa judiciară internaţională
(1)Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile
actelor juridice ale Uniunii Europene, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare
internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în
legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel.
(2)Actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi
conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor
efectuate de către organele de urmărire penală române.
SECŢIUNEA 2:Recunoaşterea unor acte judiciare străine
Art. 549: Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit
regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.
Titlul IV Proceduri speciale / Capitolul IX Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării
Art. 5491: Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării
Indice
(1)În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de
judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea
luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare
sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de
judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar
reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului
prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care
plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală.
(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de
complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile.
(3)Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror
drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le
în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.
(4)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după
ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă
sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt
contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
(5)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
a)respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii
luate în vederea confiscării;
b)admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului.
(6)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (3)
pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.
(7)Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul
de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa
sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii,
care poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (5).
Titlul V Executarea hotărârilor penale / Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 550: Hotărârile executorii
(1)Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
(2)Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Art. 551: Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a)când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b)când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
Art. 552: Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea
de atac a contestaţiei
(1)Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a
fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
(2)Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o
judecă.
Art. 553: Instanţa de executare
(1)Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa
ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată.
(2)Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în
executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar.
(3)Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic
superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare
punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către
instanţa ierarhic superioară.
(4)Dispoziţiile alin. (1)-(3) sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii, cu
excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, care se
pun în executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau de instanţa care le-a dispus.
(5)Când hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, pronunţată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedează potrivit alin.
(3).
(6)În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu executarea din
cadrul instanţei de executare poate delega unele atribuţii judecătorului delegat cu executarea de la
instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana
aflată în executare.
Art. 554: Judecătorul delegat cu executarea
(1)Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii
în executare.
(2)Dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau
împiedicare la executare, judecătorul delegat cu executarea poate sesiza instanţa de executare, care
va proceda potrivit dispoziţiilor art. 597 şi 598.
Titlul V Executarea hotărârilor penale / Capitolul II Punerea în executare a hotărârilor
Art. 555: Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei
accesorii
(1)Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea
mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat cu executarea în
ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului
prevăzut la art. 553 alin. (3), se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de
executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii
care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege
aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la
domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
precum şi, după caz, menţiunea prevăzută la art. 404 alin. (6), ordinul de arestare şi de deţinere,
semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
(2)În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de
executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat cu
executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se
întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele
privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data
hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de
executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării,
semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
Art. 556: Trimiterea spre executare a mandatului
(1)Pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două exemplare organului de
poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului, iar în cazul în care acesta nu are domiciliul
sau reşedinţa în România, organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de
executare, când condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat,
comandantului la locul de deţinere.
(11)În situaţia în care mandatul de executare conţine erori materiale, însă permite identificarea
persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de identificare ale persoanei
existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie
execută hotărârea, solicitând, în acelaşi timp, instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale
sesizate.
(2)Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării se trimite de îndată
câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră.
(21)Mandatul de executare sau ordinul de interzicere a părăsirii ţării poate fi transmis organelor
competente şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document
scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(3)În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de executare prevăzute la
alin. (1) şi (2) au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare a
mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii
acestora.
Art. 557: Executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a
părăsirii ţării. Acordul instanţei de părăsire a ţării
(1)Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului.
Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai
apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. În termen
de cel mult 10 zile de la arestare, persoanei private de libertate i se comunică o copie de pe
hotărâre.
(12)Odată cu înmânarea mandatului de executare, persoanei condamnate i se aduce la
cunoştinţă, sub semnătură, în scris, dreptul prevăzut la art. 466 alin. (1), iar în cazul în care
persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
(11)[textul din Art. 557, alin. (11) din partea 2, titlul V, capitolul II, sectiunea 1 a fost abrogat
la 05-feb-2017 de Art. II, punctul 4. din Ordonanta urgenta 14/2017]
(2)În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de
condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal
al acesteia.
(3)Dispoziţiile art. 229 privind luarea măsurilor de ocrotire sunt aplicabile în mod corespunzător,
obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie.
(4)Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată
aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în
consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un
exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul.
(5)Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi
constrânsă la aceasta.
(6)Când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se
înmânează de către comandantul locului de deţinere.
(7)Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care
condamnatul a început executarea pedepsei.
(8)O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare.
(9)Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat
eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea
condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(10)Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat
instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit.
i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal. Instanţa de executare soluţionează cererea în
camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune,
prin încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care
persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României.
Art. 558: Încunoştinţarea despre arestare în vederea executării mandatului
(1)Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are dreptul de a
încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de deţinere să încunoştinţeze un
membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi despre locul
unde este deţinut.
(2)Dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa
sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui
cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să
beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei
astfel de organizaţii.
Art. 559: Punerea în executare a amenzii penale
(1)Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a
amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii.
(2)Când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut
la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea condamnatului, poate dispune
eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel mult 2 ani, în rate lunare.
Art. 560: Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii
(1)Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) din
Codul penal, este instanţa de executare.
(2)Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda
ori de către persoana condamnată. Când dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa va menţiona în dispozitiv două entităţi din
comunitate unde urmează a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul
de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate
menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate.
(3)Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune în executare prin
trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune.
Art. 561: Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea
(1)Instanţa competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) din Codul penal, înlocuirea
muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de executare, iar în cazul prevăzut la
art. 64 alin. (5) lit. b) din Codul penal, instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea
săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunităţii.
(2)Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda
ori la sesizarea serviciului de probaţiune.
(3)Punerea în executare a hotărârii se face potrivit art. 555-557.
SECŢIUNEA 2:Punerea în executare a pedepselor complementare
Art. 562: Interzicerea exercitării unor drepturi
Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către
judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de
drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat
autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
Art. 563: Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României
(1)Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face
menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie
predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României.
(2)Dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face
organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă.
(3)În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul
României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal
al acesteia.
(4)Dacă persoana faţă de care s-a luat pedeapsa complementară a interzicerii de a se afla pe
teritoriul României nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia
măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare.
Art. 564: Degradarea militară
Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu
executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei
evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la
domiciliul condamnatului.
Art. 565: Publicarea hotărârii de condamnare
Pedeapsa publicării hotărârii de condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în
forma stabilită de instanţă, unui cotidian local ce apare în circumscripţia instanţei care a
pronunţat hotărârea de condamnare sau unui cotidian naţional, în vederea publicării, pe
cheltuiala persoanei condamnate.
SECŢIUNEA 3:Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
Art. 566: Obligarea la tratament medical
(1)Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune
în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză
medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana
faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată
persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care
urmează să efectueze tratamentul.
(2)Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament
medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se
efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va
dispune internarea medicală.
(3)În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii
pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea prevăzută la alin. (1) se
face administraţiei locului de deţinere.
Art. 567: Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical
(1)Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului
medical este obligată să comunice instanţei:
a)dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b)dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare;
c)dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical, este necesară internarea medicală;
d)dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă
a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
(2)În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a dispus executarea,
comunicarea prevăzută la alin. (1) lit. b)-d) se face judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
unitatea sanitară.
(3)Dispoziţiile alin. (1) lit. b)-d) şi ale alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
prevăzut la art. 566 alin. (3).
Art. 568: Menţinerea, înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical
(1)Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută la art. 567 alin. (2)
analizează, în situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. a) şi b), dacă se impune menţinerea
tratamentului medical sau dispunerea internării medicale. În cazul în care apreciază că se impune
internarea medicală sau în situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d) dispune efectuarea
unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată
măsura de siguranţă.
(2)În cazurile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d), persoana obligată la tratament medical
are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale
cărui concluzii sunt înaintate instanţei prevăzute la alin. (1).
(3)Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea
efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184 alin. (4).
(4)După primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de
specialitate prevăzut la alin. (2), instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale
persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale
expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz,
menţinerea, încetarea măsurii obligării la tratament medical sau internarea medicală.
(5)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat
din oficiu.
(6)O copie a dispozitivului hotărârii definitive a instanţei prevăzute la art. 567 alin. (2) se
comunică instanţei de executare.
Art. 569: Internarea medicală
(1)Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în
executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză
medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana
faţă de care s-a luat această măsură.
(2)Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică
judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la
care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.
(3)După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă
internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune
efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care sa
luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării
măsurii.
Art. 570: Obligaţiile în legătură cu internarea medicală
(1)Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând despre
aceasta instanţa de executare.
(2)În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună
internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea
executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3)Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de
sănătate publică sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în
consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie
se trimite instanţei de executare.
(4)Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că
internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte
unitatea sanitară.
Art. 571: Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
(1)Judecătoria, după primirea încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), dispune efectuarea
unei expertize medico-legale.
(2)Instanţa se pronunţă asupra sesizării prevăzute la art. 569 alin. (3) sau a încunoştinţării
prevăzute la art. 570 alin. (4), după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de
care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale
avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când
consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau
înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
(3)Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de
procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. Dispoziţiile art. 568 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(4)Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu.
(5)O copie a dispozitivului hotărârii definitive prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau
încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Art. 572: Măsurile de siguranţă provizorii
(1)În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în
mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură.
(2)Dispoziţiile prevăzute la art. 566-571 se aplică în mod corespunzător.
Art. 573: Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie
ori o altă activitate
(1)Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în executare prin
comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri
şi să supravegheze respectarea lor.
(2)Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de
urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.
(3)Persoana cu privire la care s-a luat măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din Codul penal
poate cere instanţei de executare revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) din Codul
penal.
(4)Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea
concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului.
Art. 574: Executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse
Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei
de judecată, se execută după cum urmează:
a)lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
b)dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se
află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le
prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
c)atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în
vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
d)când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului
delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
SECŢIUNEA 4:Punerea în executare a altor dispoziţii
(1)Executarea avertismentului are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
(2)Dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a
acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta
persoanei căreia i se aplică.
Art. 576: Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă
(1)Punerea în executare a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul
penal, a dispoziţiilor art. 87, 93, 95, art. 101 alin. (1) şi (2) şi ale art. 103 din Codul penal se face
prin trimiterea unei copii a dispozitivului hotărârii serviciului de probaţiune competent.
(2)În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), la art. 93 alin. (2) lit. d) şi la art. 101
alin. (2) lit. c)-g) din Codul penal, un extras de pe dispozitivul hotărârii se trimite organului sau
autorităţii competente să verifice respectarea acestora.
SECŢIUNEA 5:Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate
de stat
Art. 577: Amenzile judiciare
(1)Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.
(2)Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care
priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
(3)Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat la alin. (2).
Art. 578: Cheltuielile judiciare avansate de stat
(1)Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea
parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii,
execută amenda penală.
(2)În situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa
de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3
luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului, executarea cheltuielilor
judiciare se face de organul arătat la alin. (1).
SECŢIUNEA 6:Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
Art. 579: Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
(1)Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la
dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea,
prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele
cărora urmează să li se restituie lucrurile.
(2)Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă
pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecătorul delegat cu executarea
constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau
valorifica potrivit dispoziţiilor legii.
(3)Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar
trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă
a hotărârii, sunt aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile alin. (2).
(4)Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către organul de cercetare
penală, acesta procedează potrivit prevederilor alin. (1)-(3).
(5)Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea
organelor de cercetare penală, restituirea se face de către acestea, după primirea copiei de pe
dispozitivul hotărârii penale prin care s-a dispus restituirea lucrurilor, procedând potrivit alin.
(1).
(6)Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă
pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Organul de cercetare constată aceasta prin
proces-verbal şi procedează potrivit alin. (2). Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Art. 580: Înscrisurile declarate false
(1)Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută
sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.
(2)Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe
fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.
(3)Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
(4)În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele
unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie a dispozitivului hotărârii.
(5)În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa
va trimite o copie a dispozitivului hotărârii instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau
care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.
(6)Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu
menţiunile arătate la alin. (2), de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii,
instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
Art. 581: Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare
Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare
cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
Titlul V Executarea hotărârilor penale / Capitolul III Alte dispoziţii privind executarea
Art. 5811: Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Indice
(1)Anularea renunţării la aplicarea pedepsei se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului,
de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea.
(2)Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând
renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu
privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând
apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
(3)La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea
pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din
cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Dispoziţiile art. 396
alin. (10) se aplică în mod corespunzător.
Art. 582: Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
(1)Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la
sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în
primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
(2)Dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul penal persoana
cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de probaţiune competent sesizează
instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea
poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de
supraveghere.
(3)Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal, instanţa, anulând
sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi
executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu
privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
SECŢIUNEA 11:Schimbări în executarea unor hotărâri
Art. 583: Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
(1)Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute la
art. 96 sau 97 din Codul penal se pronunţă, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a
consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar
putea atrage revocarea sau anularea.
(2)Dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal, condamnatul
nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune
competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării
acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea
interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
Art. 584: Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
(1)Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea
procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanţa de executare, iar dacă persoana
condamnată se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere.
(2)Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 555-557.
Art. 585: Alte modificări de pedepse
(1)Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în
cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa
vreuneia dintre următoarele situaţii:
a)concursul de infracţiuni;
b)recidiva;
c)pluralitatea intermediară;
d)acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2)Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a
ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(3)Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
(4)La primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a
înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei.
Art. 586: Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii
(1)Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul prevăzut la art. 63 din Codul
penal, se dispune de instanţa de executare.
(2)Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda.
(3)Condamnatul este citat la judecarea sesizării, iar dacă nu are avocat instanţa numeşte unul din
oficiu.
(4)Condamnatul privat de libertate va fi adus la judecată.
(5)Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor art. 555-557. În situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa închisorii, se va emite un nou mandat de
executare pentru pedeapsa rezultată potrivit art. 63 alin. (2) din Codul penal .
(6)Dacă persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării cauzei, sesizarea va fi
respinsă ca neîntemeiată.
Art. 587: Liberarea condiţionată
(1)Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor
legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere.
(2)Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate,
prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va
putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a
hotărârii.
(3)Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia
formulată de procuror este suspensivă de executare.
*) Prin Decizia nr. 17/2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi
stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură
penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate
de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a
pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării
cererii.
(4)O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent,
precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.
Art. 588: Anularea şi revocarea liberării condiţionate
(1)Asupra anulării liberării condiţionate prevăzute la art. 105 alin. (1) din Codul penal se
pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care
judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea.
(2)Instanţa prevăzută la alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în situaţia
prevăzută la art. 104 alin. (2) din Codul penal .
(3)Instanţa prevăzută la art. 587 alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în
situaţia prevăzută la art. 104 alin. (1) din Codul penal, la sesizarea serviciului de probaţiune,
precum şi în cazul când instanţa care l-a judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a
pronunţat în această privinţă.
(4)Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de
deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care
s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
SECŢIUNEA 2:Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Art. 589: Cazurile de amânare
(1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în
următoarele cazuri:
a)când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o
boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi
care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea
acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă
instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru
ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;
b)când persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri,
executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel
condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al
intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în
situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.
(3)Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută
de procuror şi de condamnat.
(4)Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
(5)Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data
pronunţării.
(6)În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un
alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea
termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a
determinat amânarea.
(7)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate
fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Art. 590: Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
(1)Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele
obligaţii:
a)să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b)să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în
cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a
stabili mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte
la instanţă ori de câte ori este chemat;
c)să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea;
d)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e)pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la
care urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b), să
îngrijească copilul mai mic de un an.
(2)Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să
respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
b)să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
c)să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
(3)abrogat
Art. 591: Instanţa competentă
(1)Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa
de executare.
(2)În cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), cererea de amânare a executării pedepsei se
depune la judecătorul delegat cu executarea, însoţită de înscrisuri medicale. Judecătorul delegat
cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după caz, prin încheiere, declinarea
competenţei de soluţionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale. După primirea
raportului de expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare, potrivit
dispoziţiilor prezentului capitol.
(3)Instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei,
în ziua pronunţării, organului de poliţie desemnat în cuprinsul hotărârii de amânare a executării
pedepsei închisorii pentru a lua în evidenţă persoana, jandarmeriei, unităţii de poliţie în a cărei
circumscripţie locuieşte condamnatul, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor
de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse.
Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe
durata amânării.
(4)În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite potrivit art. 590, instanţa de
executare revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate.
Organul de poliţie desemnat de instanţă în cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui faţă de care
s-a dispus amânarea executării pedepsei verifică periodic respectarea obligaţiilor de către
condamnat şi întocmeşte lunar un raport în acest sens către instanţa de executare.
(5)În cazul în care constată încălcări ale obligaţiilor stabilite potrivit art. 590, organul de poliţie
sesizează, de îndată, instanţa de executare.
(6)Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri
pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru
aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit un termen de amânare, judecătorul delegat cu
executarea al instanţei de executare este obligat să sesizeze instanţa de executare în vederea
verificării subzistenţei temeiurilor amânării, iar când se constată că acestea au încetat, să ia
măsuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la îndeplinire.
SECŢIUNEA 3:Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Art. 592: Cazurile de întrerupere
(1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în
condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în
cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi la cererea administraţiei penitenciarului.
(2)Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(3)Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.
Art. 593: Instanţa competentă
(1)Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare.
(2)Cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţionează de instanţa care a
dispus întreruperea executării pedepsei.
(3)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării pedepsei
poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.
Art. 594: Evidenţa întreruperii executării pedepsei
(1)Instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei comunică de îndată această măsură
instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de poliţie.
(2)Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate.
Dacă la expirarea termenului de întrerupere persoana condamnată la pedeapsa închisorii nu se
prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare
organului de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se menţionează şi
cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.
(3)Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reînceput
executarea pedepsei.
(4)Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.
(5)Pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă.
SECŢIUNEA 4:Înlăturarea sau modificarea pedepsei
Art. 595: Intervenirea unei legi penale noi sau a unei decizii a Curţii Constituţionale
(1)
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a
aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru
care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură
educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri
pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal .
*) Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Remus Adrian Borza în Dosarul nr.
3.514/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Viorel Popescu în Dosarul nr.
2.499/93/2016 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în
art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale
prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau
modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.
(11)Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul admiterii unei excepţii de
neconstituţionalitate, dacă, în urma acestei decizii a Curţii Constituţionale, o faptă determinată
nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de
lege pentru existenţa infracţiunii ori dacă respectiva decizie determină reducerea limitei maxime
a pedepsei sau a măsurii prevăzute de lege, iar pedeapsa sau măsura care se execută ori urmează
a se executa depăşeşte acest maxim.
(2)Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) şi (11) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a
persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în
executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a
cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de
detenţie.
Art. 596: Amnistia şi graţierea
(1)Aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se
face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel
condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la
instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(2)Judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea
procurorului.
(3)Împotriva încheierii pronunţate potrivit alin. (2) se poate declara contestaţie de către procuror,
în termen de 3 zile de la pronunţare. Contestaţia este suspensivă de executare.
Titlul V Executarea hotărârilor penale / Capitolul IV Dispoziţii comune
Art. 597: Procedura la instanţa de executare
(1)Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de
executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile
prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia
penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.
(2)Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată.
(21)Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate participa la
judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul
videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din
oficiu şi, după caz, şi a interpretului.
(3)Participarea procurorului este obligatorie.
(4)După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă.
(5)Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare
dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
(6)Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile
reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare.
(7)Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi
atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
(8)Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea
persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ
este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se
soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 598: Contestaţia la executare
(1)Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a)când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b)când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de
condamnare;
c)când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la
executare;
d)când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a
pedepsei.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa
prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a
pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre
pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 599: Rezolvarea contestaţiei la executare
(1)Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută la art. 597.
(2)În cazul arătat la art. 598 alin. (1) lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi
situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de către
instanţa competentă să judece contestaţia.
(3)Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta.
(4)După pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o
nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu.
(5)Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de
persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
Art. 600: Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile
(1)Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazurile prevăzute la
art. 598 alin. (1) lit. a) şi b), la instanţa de executare prevăzută la art. 597, iar în cazul prevăzut la
art. 598 alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dispoziţiile art. 598
alin. (2) teza a II-a se aplică în mod corespunzător.
(2)Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(3)Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii
civile.
Art. 601: Contestaţia privitoare la amenzile judiciare
(1)Contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a
pus în executare.
(2)Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 6011: Soluţionarea cererilor fictive
Indice
Cererile prevăzute de prezentul titlu în privinţa cărora rezultă că nu privesc o persoană condamnată
determinată ori formulate împotriva unei persoane care nu poate fi determinată, precum şi cererile
formulate în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile
legii, sunt inadmisibile.
Titlul VI Dispoziţii finale
Art. 602: Termenii explicaţi în Codul penal
Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în
Codul de procedură penală.
Art. 603: Intrarea în vigoare
(1)Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia.
(2)În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea
I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a
Codului de procedură penală.
*
**
Prezenta lege transpune dispoziţiile:
1.-art. 3 alin. (1)-(4), art. 4, art. 5 alin. (1)-(3), art. 6 alin. (1) şi (2), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi
(3), art. 9, art. 10 alin. (2), art. 12 alin. (1) şi (2), art. 13 şi art. 15 alin. (2) din Directiva 2013/48/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un
avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum
şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu
persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, nr. 294 din 6 noiembrie 2013;
2.-art. 2 alin. (3) şi (4), art. 3 pct. 3, art. 4, art. 5, art. 6 alin. (1)-(5) şi (7), art. 7 alin. (1)-(8), art. 8
alin. (2), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 10, art. 11, art. 13, art. 14 alin. (1)-(3), art. 15, art. 16, art. 18, art. 19, art. 20 alin. (1) şi (2) şi ale art. 22 din Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European şi a
Consiliului din 11 mai 2016 privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane
suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L, nr. 132 din 21 mai 2016.
3.dispoziţiile art. 10 şi 13 din Directiva (UE) 2024/1.226 a Parlamentului European şi a Consiliului
din 24 aprilie 2024 privind definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor pentru încălcarea măsurilor
restrictive ale Uniunii şi de modificare a Directivei (UE) 2018/1.673, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, seria L, 2024/1.226 din 29 aprilie 2024.
-****-
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76
alin. (1) din Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 486 din data de 15 iulie 2010